DESPRE PROFESIUNEA DE SCRIITOR 

Scriitorul trebuie să lupte împotriva prejudecăţilor în meseria lui şi să facă tot ce poate ca această meserie să progreseze. Nu e un secret pentru nimeni că în sînul ori­cărei profesiuni se strecoară şi oameni care iubesc nu atît profesiunea, cît avantajele ei. Cînd numă­rul acestor oameni depăşeşte un anumit procent, profesiunea respectivă se degradează. Scriitorii, mai ales, trebuie să fie foarte atenţi la acest feno­men, deoarece prejudiciile în literatură sînt greu de demonstrat, nu e ca în arhitectură sau în indus­trie, unde pagubele se exprimă în mînă de lucru irosită şi materie primă risipită, uşor de calculat. Iată, de pildă: ca în orice meserie, există şi în profesiunea noastră un progres al ei ca ştiinţă sau ca tehnică literară, progres care nu poate fi străin de conţinutul ideologic al literaturii. Nimeni, de pildă, n-ar trebui să mai povestească acum într-un mod naiv care ţine de începuturile unui gen. Şi, cu toate acestea, în ciuda conţinutului ideologic revoluţionar socialist, există destui scriitori care au rămas la asemenea forme învechite. Progresează şi ideea despre artă ca atare, despre profesiune ca atare. Unii nu ţin seama de acest lucru. Există o veche cucerire a ideii despre artă, care la noi este foarte adesea ignorată. Am s-o formulez în toată simplitatea ei: o operă de artă trebuie înainte de orice să placă, pur şi simplu, să capteze atenţia, cu alte cuvinte trebuie respectate nişte legi după care este captată atenţia gîndirii umane, legi care nu pot fi arbitrare. Unii confraţi nu respectă aceste legi; ni se anunţă o povestire, cu un subiect de dragoste, să zicem, ca pe urmă, pe parcurs, să se descopere că prin asta scriitorul înţelege istoria unor greve; sau se începe un roman în care după primele o sută de pagini înţelegi că la sfîrşit eroul o să intre în gospodăria agricolă colectivă sau că o să accepte ideea pe care la începutul cărţii o respinge. Sau vine un oarecare erou pozitiv din­afară ca să organizeze nu ştiu ce întreprindere sau gospodărie de stat. Şi nu te îndoieşti nici o clipă, chiar de la primele zece pagini, că unui asemenea om, aşa cum îl prezintă scriitorul, n-o să i se întîmple nimic grav şi că o să izbutească deplin. E lim­pede din aceste exemple foarte cunoscute de noi toţi că sînt încălcate cuceririle făcute anterior în profesia noastră, pur şi simplu sînt înlăturate legile după care se construieşte o povestire şi, sub pre­textul că în societatea noastră nu există imprevizibilitate în ce priveşte mersul societăţii, atunci nici în cel al destinelor individuale nu există. Cititorul e foarte ocupat în această epocă şi nu observă tot timpul cum merge meseria noastră, ca să ne ajute prin refuzul de a ne citi; ne acordă credit, ne citeşte, ni se epuizează ediţiile, dar şi cînd o să observe, o să fie cam greu să mai dregem cărţile noastre proaste. Cine vrea să scrie în viaţa lui o carte bună nu se poate să nu fie îngrijorat de pro­blemele noastre profesionale. Şi responsabilitatea scriitorului începe de la cartea sa – punctul cînd ia hotărîrea gravă de a o trimite la tipar – şi se termină la cartea altuia, cînd o citeşte şi este dator să intervină dacă crede că ea nu e scrisă în spiritul adevărului şi cu exigenţa maximă de care este în stare autorul ei în acea perioadă a formării lui. Nu e vorba aici de cărţile fatal slabe, ci de cele care puteau în mod evident să nu fie slabe.