Rodi Vinau (Rozica Vînău) este născută în 12 februarie 1960 la Bacău. A urmat cursurile Liceului de Artă (secţia arte plastice) şi ale Liceului de Construcţii din Bacău. Este absolventă a Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti şi a Şcolii de Arte din Râmnicu Vâlcea – Secţia Pictură. Trăieşte în Italia din anul 2000. Este preşedinta Asociaţiei de voluntariat socio-cultural ACASĂ (româno-italiană) înfiinţată în 2005. A colaborat la ziarul multicultural „Di tutti i colori” („De toate culorile”) din provincia Cuneo şi cu asociaţiile culturale din Torino. O parte din creaţiile sale poetice sunt incluse în diverse antologii, fie în limba română cât şi în limba italiană. În 2013 publică volumul de versuri bilingve (româno-italian) „Fructe amare – Frutti amari”, Editura Singur, lansat la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus Bucureşti şi la Torino, în cadrul unui eveniment festiv intitulat „Pe aripile poeziei – Sulle ali della poesia”.
Şi nu am umbră
Soarele pare că nu există,
sau mai precis
cerul e acoperit de o droaie
de griuri mătăsoase,
a plouat ieri în oraş,
astăzi nimeni nu mai poartă umbrela deschisă,
nu este nici înghesuială pe străzi,
mulţi au plecat în vacanţă,
te privesc din vitrine
graţioase manechine în rochii estive.
Înghiţit de asfalt,
solitar, sunet de paşi se aude pe trotuar,
peste drum, în grădini
trandafiri sângerii în aerul gri îşi varsă parfumul,
verde, tremură şi se îndoaie frunza copacului lipsit de umbră.
Sumbră,
trec şi eu
şi nu am umbră.
Sunete albe
A străbătut auriu de lumină prin porţile deschise,
desene precise urcau spre azur,
se înalţă zările împrejmuite ondulat de păduri,
pământul respiră lumina zilei de azi
prin porii deschişi, respiră verdele lumii a linişte,
prin trup omenesc umblă
sunete albe , infuzii tămăduiesc apăsarea,
neuitarea.
Doruri,
nişte fuziuni în eter, imagini vii tatuate
sub piele
Ecou prin labirinte
Ferestre sticloase se sparg,
prin cioburi privesc despărţitura,
mâini şi picioare de suflet
îmi ies
şi-mi intră în corp
căutându-mă,
călcându-mă pe dinăuntru,
chem şi plâng
cu glasul spart, ecou
prin labirinte.
Într-o lacrimă
Dimineaţa asta m-am trezit cu versul scris
sub pleoape,
n-am ştiut cum să-l ascund mai bine
de zgomotul talazurilor
în care m-am născut de la un suspin la altul
printre lacrimile prezentului
curse în mareea
ce-mi îneca ţărmul în valuri albastre.
Aveam teamă că tumultul îmi va spăla rândurile
scrise cu atâta migală.
N-am ştiut că durerea
poate să mă afunde atât de adânc,
atât de departe de mine,
purtându-mi regretele
ca pe nişte corăbii naufragiate în deşertul renunţării,
acolo, unde piratul noctambul
şi-a înfipt pumnalul ucigaş în carnea secundelor.
Arsă, noaptea se zvârcolea în agonie, făcută scrum de primele raze.
Ochiul zilei se deschide acum
pe o altă pagină,
mă priveşte uman din celălalt unghi al existenţei,
într-o nouă încercare
îmi scrie versul sub pleoape,
îl simt umed şi cald pe obraz
cum cade
într-o lacrimă.
Quando scrivo
Quando scrivo, io scorro nelle parole sciolte,
nei guadi scorro e sono come un torrente.
Nel palmo
compongo parole scritte da lettere incollate
con un dolce amaro,
unghie allungate,
su ogni dito
indosso l’anello di fidanzamento,
la mano trasparente, arcuata
ha le ali,
il pensiero la trasforma.
Quando scrivo, io sono un fiume,
sono un’ala in volo, sono un ramo carico
di frutta,
sono tutto quello che potrei essere, innamorata sono
mentre scrivo.
L’autunno di chi lontano se n’è andato
Si è staccata come in un pianto
la foglia solitaria dal ramo di un albero inginocchiato,
sotto altre piogge
frammenti di sospiri tremano nei tronchi
e nell’autunno di chi lontano se n’è andato.
Non arriva, non arriva…
Dal gemito, il cuore si scuote nelle foglie
e batte nel vento aspro, estraniato.
Si dissolvono nella nebbia ombre vaganti,
tra i corpi
abbracci svuotati di colore,
spogli, i rami degli alberi pendono
proiettati sullo sfondo.
Piove,
il cielo di cobalto
è fuso nel piombo e scorre in lacrime pesanti sull’asfalto.
Selecţie şi note bibliografice: Florentina Niţă