Mihalis GANAS

(n. 1944)

Mihalis Ganas s-a născut la Thesprotia, în Epir, în anul 1944, dar din 1962 trăieşte şi lucrează la Atena, unde a şi urmat studii de drept.

A colaborat cu Televiziunea na]ională (ERT) ca şi consultant pentru emisiunile literare, precum şi ca scenarist.

Poemele sale au fost traduse în numeroase limbi şi puse pe muzică de către cunoscuţi compozitori precum M. Theodorakis, N. Mamangakis, N. Xidakis, D. Papadimitriou şi alţii.

În 1994 i s-a decernat Premiul de Stat pentru volumul cu titlul „Cântec popular”.

În revista Eleftherotipia, Vanghelis Hadzivasiliou, critic literar, definea astfel opera poetului Mihalis Ganas: „Dragostea şi moartea, adorarea naturii greceşti, marile uitări, dar şi exerciţiul permanent al memoriei, al reamintirii – toate acestea reprezintă coordonatele inconfundabile ale gândirii lui Ganas, în care cititorul simte că pătrunde foarte uşor, graţie, printre altele, şi valorificării profunde de către creator a valorilor tezaurului poetic al strămoşilor, realizare care cere nu numai libertate a cugetului, ci şi stăpânire desăvârşită a limbii, inspiraţie şi talent.”

Iar D. Frangopoulos constata, de asemeni: „Creaţia lui Ganas este una a evaluării de sine, care se identifică adesea cu spovedania.

El nu dă sentinţe cu privire la durere, ci studiază moartea, dobândind astfel cinstea accesului la nemurire…”

 

 

Amnezie

Ca o radieră, fiecare zi o şterge pe cea de dinainte

şi trece mai departe.

Uneori o şterge pe cea care-i urmează,

iar alteori şterge întreaga săptămână.

 

Dar îmi amintesc ploi şi păsări

şi istorii pe care nu le-am trăit niciodată.

 

În timpul nopţilor se scrie viitorul meu,

se prevăd detaiile înfricoşătoare

ale zilei următoare

şi trebuie să mă trezesc la şapte,

cu inima în dinţi să mă întorc

ca să apuc să ajung la vreme,

să primesc poruncile.

 

Dar îmi amintesc zăpezi şi munţi

şi exiluri în care n-am fost trimis niciodată

 

Mi-am uitat chiar şi părinţii –

cine şi câţi şi cum au fost.

Privesc scrisori şi fotografii

şi nu ştiu care-s cei vii

şi nici care-s cei deja morţi –

bătrâni, bătrâne, copii,

toţi, făpturi între două vârste, pline de jale.

 

Dar îmi amintesc priviri şi glasuri,

chipuri pe care nu le-am cunoscut niciodată.

 

Și iată calul roşu…

Un cap de cal se apleacă să bea apă.

A zărit de-a dreptul, în afara chipului său,

o muscă deasupra crupelor,

înainte să se spargă oglinda izvorului,

 

nări deschisele, doldora de fărâme

de respira]ie domoală;

şi-a văzut ochii înspăimântati

de tremurul unei umbre în aer.

 

Din nou.

 

Câmp întins. În jur, munţi. Un cal bea apă.

Ceafa-i e bine arcuită.

Un vânt îi unduieşte coama,

când trece deasupra o pasăre neagră.

Umbra loviturii de nuia se iveşte pe crupe.

 

Din nou.

 

Zbor la joasă altitudine, cu elicopterul,

deasupra regiunii Timfi.

Podiş înverzit printre lanţurile muntoase înzăpezite.

Pe mal, un cal roşu însetează. Se înspăimântă. O ia la goană.

O iau la goană, împreună cu el,

alţi 150 de cai, roşii, cenuşii, albi, negri,

pe drumul Ioanina-Kozani.

 

Hristos a înviat!

Păşeam pe cărarea ce ducea spre casă.

Aprilie ţesuse, din bumbac, o nouă mare.

Cu cât ne înghesuiam să ne găsim loc

înlăuntrul platanilor,

cu atât era mai mare tăcerea lor.

Doar ochii ei, deschişi ca o rană nevindecată,

mă priveau din lumânări ca din adâncul meu.

Și şopteam, îmi amintesc, „Hristos a înviat”.

 

Cerul, mai adineauri îmbrăcat cu stele,

se înfofolea într-un cearşaf udat de ploaie.

 

La doi paşşi de izvor,

fratele ei îşi umplea plosca.

-Hristos a înviat! Cum vă mai este viaţa –

cum să mai fie – se apropia mortul de incinta timpului,

s-a întors să ne vadă

şi-n clipa aceea tot locul s-a umplut de lumină

ca şi cum cineva ne-ar fi fotografiat în noapte…

 

Poveste de Crăciun

Șade singur

şi-şi curăţă arma, lângă foc.

Știe că nu va veni nimeni.

Drumurile-s înzăpezite şi închise,

ca anul trecut.

E Crăciunul, ca anul trecut.

Băuturile zac îngheţate în dulapuri.

Vinul sparge sticlele.

Dânsa-i moartă de trei ani.

 

Stă singur lângă foc.

Nu bea, nu fumează, nu vorbeşte.

Zăpada se aşterne încet pe duşumea, pe masă,

pe fotografiile de demult,

pe ochii familiari ai mor]ilor

ce-l privesc din viitor.

Dânsa-i moartă de trei ani

şi doar privirea ei mai răzbate dinspre cele trecute.

 

Se apropie miezul nopţii.

El îşi curăţă încă arma.

Cum să-i spun „Crăciun fericit” –

urare care nu ajunge la el –

drumurile-s închise,

mintea se lasă răpită de creanga memoriei,

dar nu dărâmă zidurile singurătăţii

ce s-au clădit lent

şi fără cuvinte…

 

Se apropie zorile.

El îşi curăţă încă arma

cu mişcări lente, ca şi cum ar mângâia-o.

Îi rămâne uleiul printre degete,

dar mângâierea se pierde.

Deapănă în minte scene de vânătoare

cu porci mistreţi şi ochi însângeraţi,

înainte să cadă el însuşi pradă

în ghearele unui vânător ce-l pândeşte, nevăzut,

trădându-şi din când în când prezenţa

printr-o ţeavă lucitoare,

o mişcare în tufişuri sau miros greu de fum şi praf de puşcă.

 

Cum să se culce, cum să adoarmă…

Mă îndemn să devin eu însumi tată al tatălui meu –

un tată ce-a zămislit un copil tăcut şi capricios –,

să-i spun o poveste înainte de culcare,

doar-doar l-o prinde somnul.

 

Somnule care îi furi pe copii,

fură-l şi pe tată…

 

Ia-l se subsuori,

ca şi cum ar fi bolnav sau rănit…

 

Poartă-l pretutindeni unde ajung copiii…

 

Dă-i înapoi vechii prieteni,

apoi cerne zăpadă albă, ca-n fiecare an,

să iasă mama, să privească la fereastră,

iar noi, nepoţii, să-i citim neliniştea în ochii albaştri,

să nu-i spunem că-i moartă…

 

Somnule care-i furi pe copiii,

fură-ne şi pe noi, părinţii minori,

copii ai copiilor noştri…

Ca-n spatele genelor să-i auzim pe cei mari

cum tuşesc, cum tac, cum blesteamă zăpada.

Iar nouă să ne fie milă de dânşii

c-am crescut, între timp,

şi să ne grăbim să devenim asemeni lor,

pentru ca, văzându-ne mari,

să se simtă consolaţi…

 

Somnul fumătorului

Somn sfânt, de leu.

În pat

pe canapea

pe saltea

pe podea

pe pământ

sub pământ.

Șed pe scările casei părinteşti, parcă mâhnit şi confuz.

Dintr-o poiană se aude o mierlă.

Brusc se face noapte.

O simt pe mama în spate, apropiindu-se,

şi-mi trece prin minte bănuiala că ţine un cuţit în mână.

 

VOCE: Mamele mor? Nu mor!

Cum au trecut şaptesprezece ani?

Mă gândesc la tine. Deci, exişti (n.tr.: aluzie la celebrul silogism al filosofului francez René Descartes, „Cuget, deci exist”).

 

Apare şi Hristo, plin de praf. Se aşază pe canapea. Mihali, îmi spune, am dat de belea. Îşi aprinde o ţigară de foi subţiri şi-ncepe să fredoneze cântecul, încet, aproape şoptit, cu dulceaţă şi durere în glas.

 

Aproape cinsprezece ani, Hristo al meu…

Mă gândesc la tine. Deci exişti, oare?

 

Prezentare şi traduceri de Sorina MUNTEANU