O poezie a departelui, a înaltului, scrie Gabriela Livescu în cea de-a treia sa carte de poezie, Pasărea Paradis (Editura Timpul, 2017); visul, fantasma, nălucirea, erosul, pasărea, aşteptările, cerul, cîmpia şi depărtările au, în poezia Gabrielei Livescu, culoarea albastră, în metafora obsedantă a unei cromatici care e a deschiderii orizonturilor succesive şi, deopotrivă, a închi­derii cerului, ca o lespede peste lumea lui Cain, apăsată/ vinovată de jertfa christică, suferind de spaima Marii Treceri a lui Blaga, deşi poartă încă, în ea însăşi, lumina „gîndurilor de argint” şi „ierburile sidefii” ale primăverii veşnice din zenit; poezia din Pasărea Paradis e a unui albastru intens, atoatecuprinzător, copleşitor, cuprins în sonorităţi care amintesc, uneori, de lirica lui Nichita Stănescu: „Cînd visam, visam măiastru,/ ţineam timpul de căpastru,/ Astăzi nu mai pot visa,/ mă doare un gînd şi-o stea,/ Alabastru, alabastru,/ mi-a crescut un munte-albastru,/ Peste gînd, peste visare,/ peste versul care doare…” (Vis albastru). Cu „fruntea de-azur”, ademenită cu „aşteptări albastre” („M-ademeneşti cu aşteptări albas­tre, Swan,/ Tu ai şoaptele roz,/ – Swan, Swan,/ îmi spunea băiatul care mă iubea,/ Swan, tu eşti o ciută/ care nu-şi găseşte locul,/ De-aceea nu pot să ajung la tine, Swan,/ Tu ai depărtări albastre şi şoapte roz, Swan…” – Swan), fiinţa însăși, care se identifică în cîteva puternice simboluri ascensionale, are aripi albastre: „Învaţă-mă cum trebuie să iubesc/ să nu ating nici un zîmbet/ de floare/ Învaţă-mă cum să iubesc/ fără să ating nici un asfinţit/ de soare/ Învaţă-mă cum să iubesc/ fără să-ating murmur de ape/ şi nici a zilei cunună/ Învaţă-mă cum să doresc/ fără să ating vreun răsărit de lună/ Dar atunci cînd voi dori să zbor/ am să mă’nalţ cu aripi deschise/ spre alte slăvi/ şi alte dimineţi neatinse/ Am să zbor… am să zbor… am să zbor/ cu aripi deschise/ într-un duh de iubire/ Am să zbor… am să zbor… am să zbor/ am să mă’nalţ/ printre astre/ Pre­simt că au să-mi crească/ aripi albastre…” (Am să zbor). De altfel, simbolul din care creşte structura de adîncime a poeziei Gabrielei Livescu este Pasărea Paradis, asociată azurului din înalt, erosului şi poeziei înseşi: „Ca să te uimesc/ au înflorit azi-noapte magnoliile -/ Am pus dimineaţa la picioarele tale,/ m-am înveşmîntat/ în azur,/ ca să te uimesc…/ Pasărea Paradis a cîntat un cîntec de dragoste./ M-am trezit îmbrăţişîndu-ţi umbra,/ sărutul strălucea în palma răsări­tului/ Pasarea Paradis a cîntat un cîntec de dragoste…/ PE SINE ROSTINDU-SE/ Cuvintele ca paseri pe ramuri/ au glas de diamant/ Cine a văzut cuvintele/ îmbăindu-se în raze de lună,/ luîndu-şi apoi straie felurite,/ pe sine rostindu-se/ cu glas de diamant/ Ele ating frunţile poeţilor,/ ca sirenele care ademenesc călătorii mărilor/ în larg” (Pasărea Paradis).

Nălucirea Păsării Paradis aduce aminte de parabola păsării albastre dintr-o proză a lui E.Lovinescu, tipări­tă în 1910, în revista „Falanga literară şi artistică”; iată destinul pe care ursitoarea „bătrînă şi gîrbovită de vreme” i-l prezice lui Cătălin: „Lumea întreagă va sta la picioarele tale; firea îşi va dişterne pentru tine toate farmecele ei. Dar tocmai din uşurinţa cu care îţi vor fi la îndemînă, să izvorască nemulţumirea; să doreşti deci ceea ce e departe şi nu se poate avea cu uşurinţă; să n-ai odihnă pînă nu-i prinde şi îmblînzi pasărea rară, pe care nimeni n-a prins-o pînă acum: pasărea albastră”: iată acum şi „referinţa” parabolei: „Ceva din sufletul lui Cătălin avem cu toţii… O zînă răutăcioasă ne-a sădit în suflet o năzuință către lucruri care nu sunt, făcîndu-ne să trecem cu nepăsare pe lîngă ceea ce ar trebui să facă fericirea şi frumuseţea acestei lumi. Nu ascultăm la glasul privighetorii pentru că ne gîndim la pasărea albastră”: poemele Gabrielei Livescu sînt o continuă căutare a „păsării albastre” a poeziei, izbîndind în înalt, vînată în lumea de jos: „Cînd luna trecuse-n angoasă/ Vînătorul a ucis o pasăre albastră./ Zările par sfîşiate de plîns,/ Pe drum aleargă fără ţintă un mînz,/ Și nici viaţa nu mai e aşa de măiastră,/ Vînătorul a ucis o pasăre albastră” (Pasărea albastră). Simbolistica departelui, a înaltului nu se regăseşte doar în această cromatică do­minantă, ci şi în semnul cerbilor stelari, mesagerii divini, înteme­ietori, sugerînd lumina într-o legătură mitologică, în alte înţele­suri, cu lumea de sus, identificînd figura tatălui într-un, poem pre­cum Vara eu o port pe umeri („Vara o ţinea pe umăr,/ L-am visat pe tata tînăr,/ tata-n razele de lună,/ tata cerbii îi adună,/ tata-n zori de dimineaţă/ cerbii tata îi adapă./ Vara eu o port pe umeri/ tata/ nu mai este/ tînăr…”), dar, mai ales, în sunetele (aproape) sacre ale muzicii: în vioara Stradivarius, acoperită, adesea, de „paşi de soldaţi”, în harpă („Atît de albastru cerul/ îmi preface inima/ în harpă”, scrie Gabriela Livescu în Atît de albastru) şi, mai cu seamă, în orga „atemporală” care „încîntă dinadins”, vestind „rugile mării”, se pornesc, iată, „muzica din Univers”, uvertura stelelor, „muzica din sfere”. Înaltul nu e doar al păsării albastre, al cerbilor stelari şi sunetului profund, (ne)liniştitor, de orgă, şi al sentimentului religios, sugerat, în Pasărea Paradis, cu discreţie, subtil, fără retorica de amvon, prezentă la atîţia alţi poeţi de azi: poe­me precum Sunt vrerea Ta, Singură, Mistic, Pelerinul rus figurează acelaşi complex ascensional al fiinţei căreia îi cresc aripi albastre „Am urcat treptele singurătăţii/ şi am strigat:/ «Sunt singură, sunt singură, Doamne!»/ Un glas mi-a răspuns:/ «Continuă să urci,/ Eu sunt mereu cu tine…»„; „Noapte de august/ Cupolă de mister/ Un gînd străbate firea:/ – Scoală-te, Lazăre, bat clopote-n cer!/ La cumpăna dintre gînd şi zenit/ visează cuvîntul în floare de mirt,/ Logosul mistic îmi seamănă-n minte,/ Lumina din suflet şi rouă din cuvinte”).

Într-o altă ordine, Pasărea Para­dis e o carte despre poezie şi lumea pe care încearcă să o (re)for­meze. Mai întîi, în mijlocul cerului, în strigătul albatrosului, într-un amurg de lume se află Poesis; „Și-atîtea orgi atemporale/ încîntă dinadins…/ La malul tău, Poesis,/ am şezut/ şi-am plîns” (Con­freria cuvintelor): Poesis e celălalt rîu, altul decît Lethe, apa morţii şi a uitării. În dimensiunea acestui raport tensional, abia ghi­cit în primul poem al cărţii, se structurează, în fond, întreaga lirică a Gabrielei Livescu; lumea luminoasă, solară, caldă este clădi­tă, iată, pe lacrimi, ierburile sidefii sînt ale zilei în destrămare, e frumos, dar e tîrziu: „Clădeşte lumea pe lacrimile mele,/ clădeşte lumea/ pe gînduri de argint,/ ţi-am spus adeseori/ şi ştii că nu te mint./ În primăvara din zenit,/ cuvintele cădeau din Infinit/ Re­varsă zorii zilei peste clipă,/ porneşte muzica în Univers/ şi dă-mi repaos dintr-un vers,/ pe care ştii că ţi-l rosteam ades,/ Clădeşte lumea pe lacrimile mele,/ clădeşte lumea/ pe gînduri de argint…” (Zăbovesc în vers); „Prin ierburile sidefii/ vedeam cum ziua se des­tramă,/ priveam văzduhul arămiu/ în pragul serilor de toamnă…/ Vi­sează luna lîng-un templu/ în care visele aclamă,/ e-aşa frumos şi-aşa tîrziu/ în noaptea caldă de aramă…” (Noapte de aramă): poeme­le din Pasărea Paradis se construiesc pe aceste nuclee tensionale ca­re nu izbucnesc în imagini expresioniste, ale apocalipsei, ca în atîtea alte paradigme lirice: tensiunea e înlăuntru, nu mai puţin, însă, violentă: lumea cu „gust de cireşe amare” a Gabrielei Livescu e una în implozie. Poeme ale unui eros calm, departe de maelströmul patimii, al reginei de caro, cum îşi spune în Mireasmă de imposibil („Cînd vom fi crini,/ sau poate vom fi îngeri,/ ne vom iubi ca-n vechile ro­mane,/ voi fi regina de caro,/ sau poate chiar madona gîndurilor ta­le./ Vei fi stăpînul visului galant,/ venit din ideal sau poate din teribil,/ voi fi regina de caro,/ sau poate chiar mireasma ta de impo­sibil…/ Voi străluci pe noima vieţii tale/ cînd vom fi sori în orele astrale,/ voi fi enigma unui vers,/ pe care gîndul nu poate să-l cuprindă/ într-o piruetă de efemeridă…/ Cînd vom fi crini/ sau poa­te vom fi îngeri…”) şi texte cu inserţii în social, într-un climat deceptiv („S-au stins luminile-ntr-un al tău altar/ o, ţară, condamna­tă la tristeţe,/ toţi trubadurii sunt în închisori,/ iar bucuriei nu-i mai dau bineţe./ În munţii noştri iarăşi a nins/ pluteşte-n văzduh o stare de plîns -/ Țară de lacrimi,/ ţară de mir,/ poporul tău e veşnic martir!” – Altar) întregesc sumarul unei cărţi remarcabile a unui poet adevărat de la Polul Neamţ al liricii noastre de azi.