Autor cunoscut prin lucrările profe­sorului de limba română de la Colegiul Naţional „C.Negruzzi”, dar şi prin proza sensibilă din Drumul regăsirii (2015), Romel Moga tipăreşte acum o carte de versuri, Secretele zeilor (Editura Vasiliana ’98, 2017), o „replică”, în poezie, a celebrelor Legende ale Olimpului, alcătuite de Al.Mitru pentru cel puţin trei generaţii trecute de elevi şi adolescenţi. Secretele zeilor sînt, în fond, ale oamenilor înşişi pentru că, iată, zeii din Olimpul lui Romel Moga sînt „umanizaţi”, au sentimente, stări, senzaţii, calităţi şi, mai ales, defecte, fac intrigi, iubesc, bîrfesc, urăsc, invidiază, se joacă, visează, sînt nestatornici, răzbunători, ghinionişti şi norocoşi, suferă şi sînt fericiţi, în fe­lul lor „zeiesc”, desigur, sînt nesocotiţi, cutezători, ciudaţi şi seducători, se înfurie ori trăiesc în căsnicii agitate, precum Zeus cu Hera: „Printre zei circulă zvonul/ cum că Hera cea frumoasă/ e-o soţie rea şi… grasă,/ iar pe lîngă alte hibe/ mai e şi geloasă./ Al­ţii zic că Zeus, soţul răbdător,/ nu-i cum crede-Olimpul aşa iubitor,/ că prea tot aleargă după alte fuste/ fie printre nouri,/ ori cără­ri înguste,/ căci cu siguranţă nu-i displac,/ se pare,/ nici zeiţe mîndre/ şi nici muritoare./ Să fie întocmai,/ ori doar clevetire?/ Care-i adevărul/ nimeni n-are ştire” (Căsnicie zeiască).

La rigoare, oricine poate înlocui nu­mele zeului din mitologia veche a Greciei, evocat de Romel Moga, cu acela al cuiva din preajmă şi va obţine, astfel, un pătrunzător por­tret interior al aceluia, mai cu seamă, în dimensiunea lui morală. Mai întîi, Zeus este, se ştie, întruchiparea, puterii absolute, dar, cum se scrie în Tristeţea lui Zeus, Zeus şi sfera şi Căsnicie zeiască, stăpînul Olimpului e mereu singur pentru că zeii „doar se tem de dînsul”, iar muritorii „nu-l iubesc”, mai mult încă, el surpă, cu puterea fulgerului, Începutul, sparge Sfera pentru a instala lumea sub zodia imperfecţiunii, emisferele în care trăim nemaifiind, fireşte, Sfera unde se va fi aflat paradisul însuşi: „Zeus contempla într-o zi/ Necuprinsul;/ Zări o sferă/ ce se rostogolea,/ se tot rostogolea …/ Enervat că nu se mai oprea,/ cu fulgeru-i nimicitor/ o despică în două,/ să-şi mai odihnească privirile…/ Cele două emisfere o luară/ pe căi diferite/ răvăşind Universul/ în aşa măsură,/ că Zeus în­suşi s-a speriat/ şi-a hotărît/ ca să refacă sfera în forma ei/ de la-nceput./ Dar luîndu-se cu alte treburi,/ a şi uitat de ea…/ De-atunci cele două emisfere/ se caută,/ se tot caută,/ spre a se reuni într-o nouă Sferă,/ care să semene/ cu cea/ de la Începuturi…” (Zeus și sfera); pe deasupra, are, cum s-a văzut, o căsnicie cu năbădăi, Romel Moga „portretizînd” pe stăpînul lumii cu un umor fin, în­tr-o ironie cordială.

Romel Moga păstrează, în catrenele sale, liniile generale ale profilului zeului olimpian, ca şi faptele sale; poezia îl scoate, însă, din „poveste”, îl „dezeroizează”, explorînd dimensiunea de dincolo de „efigia” mitologică, aceea umană; Narcis, de exemplu, cel nepăsător la farmecele nimfelor e pedepsit de Nemesis pentru un sentiment de totdeauna al femeilor rănite în orgoliul lor („Oare iritarea zeiţei/ nu este iritarea femeii/ care-ţi poate ierta orice pe lume,/ dar nu şi dispreţul, trufia,/ orgoliul rănit?”, se întreabă, retoric, poetul în Enigmatica Afrodită); Afrodita, cea ivită din spuma mării, imaginea frumuseţii şi senzualităţii de­pline, refuză pe „zeii cei falnici”, preferîndu-l pe „slutul Hefaistos” pentru cine ştie ce calităţi ascunse, ne sugerează, clipind com­plice, autorul („Cu ochi bulbucaţi şi buze groase/ Hefaistos mai era şi şchiop;/ urît de Zeus,/ neiubit de Hera,/ părea că nu e bun decît la…foc./ Cînd a crescut, s-a ruşinat de chipu-i,/ dar i-a surprins pe toţi,/ căci graţiile nu-l displăcură,/ ba, mai mult, însăşi Afro­dita/ l-a acceptat/ de soţ./ Toţi zeii din Olimp se întrebară/ ce meşteşug ascunde slutul făurar,/ de stăpîneşte/ nu doar focul,/ cu enig­maticul său har…” – Secretul lui Hefaistos); Rhea, căreia „nesăţiosul Cronos” i-a „îngurgitat” copiii, exprimă furia unei mame disperate; Dyonisos al cărui sînge „clocoteşte în venele muritorilor” e urît şi, deopotrivă, divinizat de femei („Cel născut/ de două ori/ s-a insinuat în sîngele pămîntenilor,/ precum stăpînul Olimpului/ cînd l-a ascuns/ pe propriul copil/ în propria-i coapsă./ De-atunci şi pînă astăzi/ clocoteşte sîngele lui Dyonisos/ în venele muritori­lor./ De-atunci şi pînă astăzi/ muritorii devin/ din cînd în cînd zei,/ iar zeii – muritori./ Toate femeile îl urăsc pe Dyonisos,/ că le tulbură minţile/ bărbaţilor;/ dar mai ales îl divinizează în taină,/ căci toate presimt/ cu intuiţia lor feminină/ cît de searbădă ar fi viaţa/ fără Dyonisos…” – Sîngele lui Dyonisos); în sfîrşit, cîteodată, poezia repetă întocmai portretul cunoscut din legendele Olimpului (Atena, de pildă: „Lancea Atenei străpunge-n adîncuri/ norii himerici;/ şi iată!/ Zăpada de aur/ străluce-n văzduhuri/ şi-un cîntec/ adie sub soare./ Lancea Atenei/ străpunge-n adîncuri ţărîna/ şi iată!/ Răsare măslinul,/ ramura-i verde alungă tristeţea/ şi-nlătură chinul./ Pavăză-şi ia scutul Gorgonei/ cu ochii de gheaţă,/ pe trupu-i îşi pune armură,/ iar coifu-i-ascunde/ privirea semeaţă./ De cine se teme-nţeleapta/ astfel gătită de luptă?/ Pe cine oare aşteaptă?/ Pe cine oare înfruntă?” – Neînfricata Atena), dar, cel mai adesea, nemuritorii dobîndese profilul interior al muritorilor: Marsias e victima invidiei lui Apollo, Ares ilustrează sminteala violenţei fă­ră sfîrşit, amazoana, care se sacrifică salvînd viaţa lui Tezeu, ne învaţă cum se poate muri din prea multă iubire, Atlas visează stele­le inaccesibile, Euridice urmează o „amăgire”, iar „asaltul” omenes­cului continuă între zeii şi semizeii Olimpului cu personajele lui Homer din Iliada şi Odiseea, cu Paris, Ahile, Ulise şi Aiax, dar şi cu erorile pe care zeii le comit în jocul lor cu oamenii-marionete: „Cine mai crede/ că zeii n-aveau jucării/ se-nșală;/ Iată că Moirele şi-au făurit/ cele dintîi o jucărie: Omul – o marionetă,/ ca­re interpreta orice rol/ pe o scenă suspendată/ în Timp,/ spre hazul zeilor cei mari/ din Olimp./ Dacă omul nu-şi executa partitura/ pre­cum le plăcea lor,/ se supărau foarte uşor,/ şi-atunci Atropos îi tăia sforile/ într-o clipită./ Au încercat şi alţi zei/ să-şi facă asemenea jucării,/ doar că-n mîinile lor/ marionetele deveniră Fiinţe,/ începură să se revolte/ şi prea se obrăzniciră/ în multe privinţe …” (Jucăria zeilor).

Romel Moga scrie, cum se vede, mai ales despre nefericirea zeilor; asemeni lui Endymion care n-a fost fericit „nici pe pămînt/ şi nici în cer”, olimpienii suferă chiar din absenţa suferinţei: le lipseşte, scrie poetul, cea de-a doua dimen­siune, cealaltă emisferă pe care va fi creat-o Zeus prin spargerea Sferei de la Începuturi: „Oricît şi-ar fi dorit/ să-şi răcorească du­hul/ de-o povară,/ ei nu ştiau vărsa/ vreo lacrimă amară./ Oricît erau atraşi/ de-o patimă ciudată,/ ei n-au simţit extazul/ sărutului vreodată./ Oricît îl tot vedeau/ pe Charon/ vîslind la luntrea sor­ţii,/ ei nu puteau pricepe Viaţa/ şi nici secretul Morţii” (Ferici­rea …olimpienilor). Secretele zeilor e o carte frumoasă care creşte dintr-o sensibilitate de factură clasică, citindu-se, cu folos, în oglindă cu legendele ştiute ale grecilor de altădată.