În cea mai recentă carte a sa, Copacii trec strada (Editura Junimea, 2018), George Pîrîu continuă experi­mentarea unei poezii a simţurilor care îşi transferă funcţiile pen­tru că lumea pe care o visează poetul e aceea de dincolo, dintr-o copilărie năruită în amintiri fără referenţi precişi, dar într-un contur fără greş, într-un orizont de departe: George Pîrîu ascultă imaginile: „Ascultam/ Imaginea, calului alb/ Păscînd iarba/ Mă cutremura gîndul/ Cîte degete care au mîngîiat/ Cîte piepturi care au ţinut/ Dragostea la căldura inimilor/ Cît zbucium/ Cît frumos s-a scurs/ În pămînt/ Să dea seva unui fir/ Ce se lasă sărutat/ De bu­zele/ Ce au mîncat jeratecul/ Într-o poveste cu zbor încălecat” (Ascultarea calului alb). Unele dintre cele mai frumoase poeme ale volumului – Aşteptare, Confesiunile armăsarului șarg, Muguri în coamă, Dar, Turnir, Frumoasa timpului meu, Regăsire, Origine, Legat, Sălbatica pedeapsă, Caii înaripaţi, Visul visului, Zidul morţii – alcătuiesc o serie care se structurează în jurul complexului simbo­lic al calului şi al întregii sale sfere semantice: în zbor „lunatec”, în cavalcadă, sorbind sălbăticia pustei, fixat în statuia ec­vestră, înaripat, (în)cîntîndu-şi dragostea şi libertatea, asemeni calului arab care s-a născut „alergînd prin nisipurile pustiite de vînt”, supus doar „robiei timpului”, mîncînd jăratec, asemeni calului năzdrăvan al lui Harap Alb sau într-un dans vrăjit pe covorul fermecat al djinului din basmele Șeherezadei, alb, roib, şarg, ne­gru, calul din poezia lui George Pîrîu este, în fond, o prelungire a sufletului („Rugîndu-mă mi-am prelungit/ Sufletul cu un roib/ Ce-şi înfrîna nebunia sub coamă/ Focul în ars/ Jarul în vene/ Neliniştea în freamătul copitelor”, scrie George Pîrîu în Turnir), ca în imaginile care nu se uită din grafica lui Dragoş Pătrașcu ori din lirica lui Nichita Stănescu: caii lui George Pîrîu se confesează în notaţiile unui jurnal liric al stărilor interioare: „Am căzut în genunchi/ M-a durut/ Dar nu a văzut nimeni/ Am lunecat/ Mi-am rupt bucăţi din copită/ N-am şchiopătat/ Mi-a căzut o lacrimă/ Am dăruit-o mai tîrziu/ Ca pe un diamant/ M-a cuprins frica/ Dar am învăţat să zîmbesc/ Am alergat flămînd/ Nările m-au ajutat/ Să-mi potolesc foamea pe întuneric/ Mi-am văzut mormîntul/ Hrănind iarba/ M-am apucat să trăiesc nebuneşte/ Să învăţ pe cei ce nu ştiu/ Un tropot de necuprins/ Mi-a destupat urechile/ Aud” (Confesiunile armăsarului şarg); „Nu mi-am scuturat din coamă/ Odată cu creşterea/ Mugurii/ Nu am uitat mirosul ierbii/ Suflată cu rouă/ Odată cu alergatul/ Într-un dans nebun/ În jurul focului/ Ce-ar fi trebuit să mă sperie/ Nu mi-a fost teamă de lupi/ Cînd am fost rănit/ Le-am transformat rînjetul/ În zîmbet/ Mi-am ales după rasă/ Iapa din herghelie/ Nu i-am acceptat frîul/ Am sorbit sălbăticia/ Să-mi cutremure trupul/ Am rugat umbra/ Să-mi mîngîie aşternutul” (Muguri în coamă).

Înfăţişare a sinelui, calul din Copacii trec strada trăiește, mai ales, o pătimaşă poveste de dragoste pentru cineva din herghelia dansînd lîngă jăratecul focului, visîndu-i pletele sub forma unui frîu pentru „alergatul prin nori”, în vraja şi descîntecul erosului: „M-ai găsit/ Pe pajiştea mea/ Alegîndu-ţi cu bu­zele/ Florile pentru sărut/ Ți-am mirosit trupul de trestie/ Cu teamă să nu te rup/ Mă ademeneai spre zborul lunatec/ Şopteai descîntece de legat/ Îmi prindeai în coamă/ Şuviţe albe/ Amestecîndu-le cu sînziene/ Îmi loveai trupul/ Cu raze retezate din roşul apusului” (Regăsire). Robit timpului şi dragostei, fixat într-o statuie ecvestră, „turnat în bronz/ cu piciorul din faţă ridicat/ într-un dans macabru”, măturînd, în zbor, liniştea „drumului spre rai”, calul din poezia lui George Pî­rîu e mereu într-o de neoprit cavalcadă, surpînd limita orizontului sau fulgerînd spre înaltul de dincolo de lume; chiar şi în deriziunea unei şosele, (pre)simţind adierea sfîrşitului: „Un şir de cai/ Alergau pe şosele/ Greu de strunit/ Și fără potcoave/ Privindu-i ţi-e teamă/ Că le cresc aripi/ Nu cailor/ Călăreţilor grăbiţi/ Beţi de aruncatul în gol/ Prinzînd/ Inerţia de coarne/ Merg deseori/ Îmbrăcaţi în negru/ Să plîngă ochii/ Care n-au putut/ Să se oprească/ Decît trecînd prin rai” (Zidul morţii). Toată poezia din Copacii trec strada creşte în şi din acest complex simbolic al calului, apropiindu-şi înţelesuri­le pe care le dezvoltă sfera sa semantică. Mai întîi e o poezie a elanului vital, a unui „profesor de bucurie”, aşteptînd, uneori, toamna cu şirul „secundelor cocori”; îmbrăcată în metaforă, poezia e una a stărilor transcrise chiar în clipa producerii lor, fie că „aşteaptă verdele”, trăind clipa frumoasă într-un decor de basm, în exaltări amintind de Firele de iarbă ale lui Whitman, fie că îşi (pe)trece viul polimorf în flori uscate, iar oglinda de-formează un chip obosit, cu riduri şi cu teama de zbor, ca în acest des-cînt al pierderii fiinţei în dansul de foc şi într-un dor de ducă: „Zile reci/ Seci/ Armelor mele/ Teci/ Melci/ În roci/ Urme de veci/ Voci/ Prinse-n copci/ Cărate-n lotci/ Drum deschis/ În ochi închis/ Vis/ Dinspre nins/ Poale de ţigănci pe loc/ Dans de foc/ Cort/ Roată de căruţă stînd/ Gînd/ De dor de ducă şi de ars/ Glonțul tras/În piept rămas rămas” (Descînt). De altfel, poemele în metrica versului popular, a colindelor şi descîntecelor – Răzvrătit, Leru-i ler, Doamne, Descînt, Cîntec cu muguri – sînt şi cele mai frumoase ale cărţii: „Primăvară dacă vii/ Pune-mi muguri/ În peniţă/ Să te scriu/ Să nu te uit/ Să mă spăl în rouă/ Să mă rog/ De foaie verde/ Să pornesc/ În pribegie / Unde nimeni nu mă ştie/ Unde dorul/ Nu-i al meu/ Unde-mi pot păzi cărbunii/ Viselor/ Să nu-i ude ploile/ Să mi-i prindă zorile” (Cîntec cu muguri).

O colindă de reţinut din seria poemelor în metrică populară („Iarna/ Toamna fără fulgi/ Lasă-mi clopoţelul/ Viu/ Ca să ştiu/ Prin pustiu/ Cum să mă avînt/ Prin vînt/ Cu un cînt/ Celor care cer/ Leru-i ler/ Stingher/ Stele să adun/ În straiţa de moș crăciun/ Să-i adorm cumva/ Ca să pot intra/ Să le pun sub brad/ Sufletul curat/ Plin de alintat/ Dar din dar/ De dat/ Fără de păcat” – Leru-i ler) marchează clipa instalării fiinţei în topos-ul copilăriei, conturat în semne precum dealul din spatele casei, o uşă şi o traistă goală, o sobă care „tuşeşte nori albi”, pîi­nea caldă de pe o masă rotundă, urmele roţilor unui car, serile de Ajun cu sacul Moşului, plin cu jucării, cu „zăpezile vechi”, colinde­le, nucile, colacii şi tremuratul clopoţelului, hornul casei bunici­lor, pădurile străbătute în opinci, casa de curat; e o lirică a regăsirii rădăcinilor şi a salvării memoriei; „Întoarce-mi capul/ Să-mi văd bunicul/ Mergînd spre biserică/ Cu pieptul/ Plin de decoraţii/ Îmbrăcat în alb/ Și în marş/ Lasă-mă să văd/ Ce cară bunica/ În nodul de la batistă/ Un bănuţ/ Lacrimile/ Celor pierduţi/ Ori veşnicia/ Ce-mi doresc/ Să o împrumut/ Pentru a o da/ Celor care încep/ S-o ză­rească” (Doamne). Poezia din Copacii trec strada e una a alternanţe­lor tematice şi de formulă lirică, într-o subtilă nelinişte şi o apă­sată stare febrilă; George Pîrîu scrie poeme de dragoste, explorează un simbol complex, dă sfaturi pentru Delfin („dacă nu dăruieşti nimic/ ai murit”, „adaugă-ți o zi în fiecare dimineaţă”, „nu stărui prea mult/ asupra timpului/ trecerea lui/ lasă răni adînci”, „nu-ţi fie frică/ să greşeşti”, „încearcă să te schimbi/ pe tine”, „nu dărui/ tot/ lasă şi ceva/ să vinzi” etc.) şi, mai ales, se teme de singurătate, de vremea „cu sine însuşi”. Lirica lui George Pîrîu e, între alte­le, un cod de comunicare cu lumea, cu preajma, cu memoria şi cu Celă­lalt, prietenul; cu sine, într-o relaţie teatrală amintind de un poem precum Capriciu al lui Marin Sorescu; acolo, poetul „singur printre poeţi” aşeza scaune pentru nişte spectatori care trebuie emoţionaţi, învăţaţi să meargă pe „partea carosabilă” a sufletului celui ce se lasă „interpretat”: în Datorii de ziua mea, George Pîrîu aşază scaune pe o scenă unde se joacă spectacolul sinelui: „De ziua mea/ Îmi număr scaunele/ Le aşez pe scenă/ Și rîd…/ Le personific/ Ştiind că aşa/ Le voi pune la zid/ Să-mi spună adevărul/ Dacă au văzut/ Că în mine am ascuns/ Trei vieţi trăite/ Fiecare în alt sens/ Una aşa cum sunt/ Una cum mi-am dorit să fiu/ Și alta străină/ Poate a altuia/ Care n-a pu­tut să se nască”.

Poemele din Copacii trec strada sînt în­soţite de fotografiile ca nişte reportaje literare ale lui George Călin Pârâială care (ne) învaţă că o secundă, a blitz-ului, face dife­renţa dintre extraordinar şi banal; poeme care nu se spun, fotogra­fiile lui George Călin Pârâială văd lumea cu un al treilea ochi. Obiectivul aparatului de imortalizat imagini are legături nervoase cu inima şi mintea, cu intuiţia şi talentul: el vede unde noi nu vedem, găsind, în cotidianul cenuşiu, senzaţionalul calm, latent, subteran, descoperind metafora, surpriza, oprind timpul. Fotografiile lui Geor­ge Călin Pârâială nu ilustrează poemele lui George Pîrîu: ele (îşi) conţin poezia.