E vremea

E vremea,

să hrănesc şi eu

copacul –

să-i răsplătesc

blândeţea umbrei;

scândura din patul,

croit mereu

atent cu trupul meu –

de la întâiul leagăn jucăuş

la necuprinsa linişte de raclă;

şi sacrificiul frunzelor-podoabă

cu care m-a învelit

toamnă de toamnă;

să-i răsplătesc nobleţea rădăcinii

ce mi-a şoptit

să nu mă înspăimânt –

că-n lumea verde

altfel se citeşte;

că cea mai preţuită

(între lumini) lumină

e-nţelepciunea

orbului pământ . . .