Mircea Lungu îşi începe al treilea volum de versuri, Trenul de marfă (Ed. Ex Ponto, 2016), convertind un trecut necesar într-un prezent continuu prin folosirea atît a invitaţiei,  destul de discrete de altfel, la un exerciţiu de imaginaţie din partea lectorilor („mi-ai pus apăsat arătătorul pe frunte/ conturul feţei desenînd, apoi…”), cît şi a imaginii din finalul primului poem, ce reactivează cadrul favorabil iubirii, vieţii etc., fixîndu-l o dată pentru totdeauna în atemporalitate, în transcendent: „Avem de-acum o poveste/ Hai, vino! mă strigai/ […] să şoptim despre vieţile noastre/ trăite precum focul/ […] Ei bine,/ de aici, în iarba semeaţă întinşi/ privindu-ne în oglinda memoriei/ să şoptim despre vieţile noastre” (Mă strigai). Nu este vorba despre o rămînere în trecut, ci despre o contopire a poetului cu pămîntul şi cu elementele lui, cu timpul, cu istoria şi, nu în ultimul rând, cu iubirea. Leagă posibilul cu (aparent) imposibilul, pe om cu Dumnezeu, tatăl cu fiul, pămîntul cu marea, avînd drept liant apa, purtătoare a informaţiei/ adevărului din şi dintre componentele lumii. Calitatea de martor al acestei lumi, de la începuturi şi pînă în prezentul luminat de apartenenţa la adevărul ei, este indubitabilă: „Adevărul nu poate fi măsurat,/ oricât de viu ai fi/ şi mizerabil cu tine însuţi,/ cum nici lacrimile/ nu pot fi cîntărite/ din ochii mei?/ În zilele de aur şi veselie/ umbrele cailor de mare/ aduceau mirosul copacilor/ […] Da, eram acolo,/ trăind în numele apei ce curgea de pe cai/ tată şi fiu totuna fiind/ fără a păşi în obscuritate” (Da, eram acolo).

Poemul care dă titlul volumului se află aproape la final şi reprezintă o continuare/ consolidare a ideilor din prima poezie, creîndu-se astfel un cerc pe care, pornind de la expresia „diafanul sufletului” dintr-o confesiune a poetului, îl putem asocia unui căuş sufletesc plin cu care Mircea Lungu bate la poarta cititorilor. „Trenul de marfă” este cel mai complex poem în economia volumului de faţă. Acest tren este un fel de alter-ego, acea parte a poetului puternică, indestructibilă, care nu ţine de forţa fizică, ci de cea a spiritului, apt să vrea şi să împlinească. Trenul este aici personificat („Nimeni nu împuşcase trenul de marfă”) şi absorbit de fiinţa aflată în căutarea sinelui suprem şi a absolutului lumii. Accederea în planul superior se face prin intermediul vitezei mari de deplasare a colosalei maşinării, anulînd în felul acesta limitele fireşti prin comprimarea spaţiului şi a timpului: „Doar eu mă fotografiasem/ pe scara unui vagon din lemn/ […] – Uite! în spatele tău pare a fi o umbră/ mi-ai strigat/ sau mi s-a părut cumva/ […]/ – O fi venit de dincolo de copaci/ un înger, am răspuns eu,/ […] Şi braţul meu flutura, flutura/salutîndu-mă prin timp”. Poetul aspiră la o anihilare a condiţiei sale umane pînă dincolo de Judecata de Apoi, la o ieşire din muritorul eu, dar nu şi din omenescul eu, nevoia de iubire/ de iubită rămînînd o constantă situată undeva între visul construit inginereşte şi paroxism: „Mă hrăneam cu personalitatea acelui tren/ care transporta încărcătura genetică a lumii,/ voiam să am călcătura lui/ tivind străzile,/ fluierul flegmatic al locomotivei/ de trezit vecinii,/ să pufăi în public/ şi să fug, să fug/ de Marele Fisc/ […]/ – când dinspre trenul de marfă/ doar hărţile retipărite de tine mai puteau depune mărturie/ şi tu încă îţi mai lipeai urechea/ de faţa argintie a şinei,/ pe drumuri atemporale/ – chipurile noastre, egal,/ într-un fel de vîrtej/ s-au întîlnit…”

Timpul, singurătatea, condiţia poetului sunt teme importante în lirica lui Mircea Lungu. Timpul şi singurătatea sunt contracarate cu visul de iubire, donquijotesc uneori, cu prefacerea unui episod de dragoste trăit într-unul trăind, chiar şi prin meditaţie: „Fiecare zi poate fi trecutul/ unui poem netrăit/ şi nici căutat, din bun simţ,/ cu dibace mîini de bărbat/ sub pojghiţa de muguri/ în care-nfloreşte/ lumina morilor de vînt/ […] Eu am timp/ să-mi potrivesc umbra” (În fiecare zi). Şi pentru că am ajuns la motivul umbră, trebuie să subliniem faptul că acesta reprezintă, în poezia lui Mircea Lungu, nu doar proba incontestabilă a existenţei poetului, ci şi oglinda, mijlocul trebuincios prin care poate transcende o lume mai înaltă spiritual.

Scrisoarea, un leitmotiv al acestui volum, este un instrument cu dublă configurare: mesajul-stare către iubita capabilă să-i cuprindă esenţa sufletului („ţi-am scris/ închizînd în fiecare plic/ floarea unui mac/ […] şi pe care n-am avut răgazul/ să-mi aşez capul plin de gînduri” – Despre maci) şi scrisoarea-poem cu rol militant, social, civic etc.: „Spălătoriile publice de creier/ s-au deschis de la Iliada încoace/ deîndată ce calul troian/ a fost decorat” – Spălătoriile de creier; „Mă aşez şi-i scriu/ acestei instanţe tiranice,/ cum că în fiecare dimineaţă/ demnitatea îmi cere să uit/ de studiourile de fabricat realitatea” – Mă aşez şi scriu; „Guvernele urăsc oamenii liberi/ […] În dimineaţa patriei mele/ […] oamenii împinşi în psihologia globală/ vor trece prin vitrinele specializate/ în vînzarea lucrurilor ghinioniste/ dar dacă taci nu vei îndrepta nimic” – Oamenii liberi.

Mircea Lungu este un poet al mării, al spaţiului infinit, al orizontului luminat fie şi de simbolicele mori de vînt, un poet al cetăţii perfectibile şi al timpului care, paradoxal, îşi eludează legile proprii pentru a funcţiona după reverberaţiile canonului poetic. El este un poet-martor implicat, iniţiator cu voce audibilă, în virtutea unei realităţi sociale nedemne de conştiinţa lui. Frumuseţea versurilor sale nu este uşor identificabilă – de altfel, poetul ocoleşte tropii şi fanteziile stilistice –, fiind necesară citirea şi recitirea acestora pînă la întîlnirea cu veridicul sens al spunerii. Parcimonios în a oferi luminii tiparului poezia sa, tocmai pentru că faţetează cu migală fiecare vers, Mircea Lungu va rămâne, se pare, în istoria literaturii, drept unul dintre poeţii valoroşi ai Dobrogei.

În căutarea poeziei

„Vin din alte veacuri, pe jarişti naturiste, tributar vechilor poeţi orientali amatori de formele fixe ale poeziei, precum gazelul, rubaiatul, pantumul, tanka, sijo etc., din care nu voi obosi niciodată să traduc/ transpun în româneşte poeme pentru o proiectată antologie Flautul de jad”, mi-a mărturisit polivalentul scriitor Ion Roşioru (este poet, prozator, eseist, critic literar). Ultima sa carte apărută, Îşi pierde urma inorogul (Editura Ex Ponto, 2016), versuri, cuprinde tot poeme cu formă fixă: elide şi cople.

Titlul se constituie într-o imagine misterioasă, dinamică, incitantă, care sintetizează întreg complexul de scene poetice ale volumului, deconspirînd un personaj în atributele căruia vom identifica poetul. Fiinţă fabuloasă a cărei singur corn are puterea de a neutraliza maleficul şi impurul, inorogul, numit şi unicorn sau licorn, apare în textele vechi, în heraldică, în alchimie, în basme şi chiar în Vechiul Testament. Termenul inorog a fost adus în literatura română de către Dimitrie Cantemir, odată cu apariţia lucrării sale Istoria ieroglifică.

Dragostea, timpul, viaţa, moartea, locurile natale şi cele de adopţie, natura, familia oferă motivaţia tematică a coplelor şi a elidelor din acest volum. Dacă dragostea trebuie să înfrunte absenţe, iluzii, dezamăgiri, dar tot mai are forţa visului de iubire, în schimb, timpul devine opresiv, fie că e vorba de aşteptare – a împlinirii iubirii, de exemplu –, fie de trecerea lui, care răneşte în drumul spre sfîrşitul fiinţei. Combustia interioară a poetului este întotdeauna detectabilă, chiar dacă limbajul este constrîns de rigorile speciilor lirice abordate, aşa după cum este clar că Ion Roşioru nu se ascunde în spatele unui eu universal, ci ni se revelează cu onestitate.

Întoarcerea în satul natal, care ar fi trebuit să asigure balsam pentru rana dobîndită ca efect al dezrădăcinării, prilejuieşte poetului tristeţi şi mai adînci, pentru că lumina de altădată a satului e de neregăsit: „M-am întors la ţară. Satul e nesat.// (…) M-am întors la ţară. Sunt flămînd de ea./ Admirîndu-i cerul simt că nu mă vrea” (copla M-am întors la ţară). Pustiul şi durerea date de sentimentul înstrăinării şi al non-sensului vieţii prea scurte sunt copleşitoare şi pentru că familiarii nu mai sunt: „Tata e pămînt”, „Mama-i bob de grîu”, „Fratele meu nu-i”, „Sora mea-i troiţă”. Reperele satului nu mai funcţionează just: „Viii-aici sunt morţi”, „Albu-aici e brun”, „Nu aici e da”, „Lupu-aici e ren”, „Raiu-aici e iad”.

O privire introspectivă în trecut nu mai poate oferi decît regrete tîrzii, pe care poetul le adună într-un tînguit-psalm iovic. „Toţi anii” săi au fost: „dureri”, „haini”, „năluci”, „martiri”, „neani” (Cad frunze iovice din meri, coplă). Moartea e o „întîmplare” destinală şi cu toate acestea poetul repetă incantatoriu: „O implor dintotdeauna”, pentru că şi destinul trebuie să urmeze datul cu binele promis al lui Dumnezeu: „Întîmple-se destinul, întîmple-se curat!” (Întîmple-se destinul).

În elide, care sunt preponderente în economia volumului de faţă, prevalează tema iubirii, dar aceste poeme îmbracă şi haina unor meditaţii pe teme precum: timpul şi, legat de acesta, imposibila întoarcere la copilărie, karma, reîncarnarea, viaţa, moartea, natura întotdeauna în relaţie cu omul. Descoperim numeroase elemente de autoportret: „Atîtea lacrimi port în suflet încît Graal mă socotesc” (Doar cît să mă conving că nu-s); „sunt tot mai ultimul cocor” (Sunt tot mai ultimul cocor); „Fantomele înfierbîntate golesc ulcior după ulcior:/ Dau recitaluri de elide şi-ncep să fiu în ochii lor!” (Dau recitaluri de elide); „Alesul lacrimilor sunt” (Fîntîna fuge în pustie).

Inorogul este un dar pentru iubită: „Caii-a dor de libertate freamătă legaţi de stog:/ Ţi-l aleg pe cel ce-n karma-i a fost numai inorog!” (A fost numai inorog). Tot dragostea îl îndeamnă pe poet să ofere iubitei nemurirea, presupunem, prin mijlocirea unor sentimente atît de înalte încît să anuleze barierele fizice umane: „Sunt doar un lup totemic. Îţi fac nemoartea-n dar” (Sunt doar un lup totemic).

Timpul îşi pierde reflexele în raport cu modul poetului de a vedea lumea, astfel că prezentul şi viitorul devin una: „Într-o fîntînă ce-o să fie aici cîndva deja cobor!// (…) La hanul ce-o să fie aici cîndva ajung acum” (La hanul ce-o să se înalţe).

Intertextualitatea este prezentă atît în proza, cît şi în poezia lui Ion Roşioru. În volumul Îşi pierde urma inorogul, sunt aduşi pe strunele unei prozodii vibrante: corbul lui Poe, Lică Sămădăul şi Moara cu noroc din creaţia lui Slavici, inorogul din basme, bonzul, Chu Hun şi Li Taї-pé – substantive chinezeşti, Eminescu etc. Referitor la muzicalitatea extraordinară a versurilor din bogata-i creaţie (volumele La ţărmul grînelor, Insomnii vesperale, Incantaţii de mătase, Cupola unei lacrimi, Mîinele meu începe azi, Secretara sorţii mele, Lacrimi triunghiulare, Clopotul din Dojoji, (Mir)easmă de nard, Mă vrea iubire Dumnezeu ş.a.), poetul îmi dezvăluia, mai de mult, unul dintre secretele sale: „Azi, de exemplu, am descoperit un drum (…). Dacă trece pe acolo o maşină sau un tractor pe oră e mare lucru. Şi acest drum e tivit cu muşeţel sălbatic care în decembrie e la fel de proaspăt ca astă-vară. Cum să nu te impresioneze? Apoi cauţi muzica aferentă şi de aici imaginaţia începe să lucreze febril. Cititorul vede produsul final. Prin mintea poetului au defilat însă mii de variante şi tu o cauţi pe cea mai bună, ea se tot ascunde şi tu mergi ca un soldat şi-ncepi să crezi că doar într-un loc anume ţi se va revela“.

Ion Roşioru caută cu înfrigurare poezia în oameni, în întîmplări, în culori, în şoaptele vîntului, în frunze, pe cer sau în ochii, mai blînzi, ai visului. A-l lăsa fără poezie înseamnă a-l condamna la netrăire, la nerost. N-o cere şi n-o impune nimănui, ci doar o caută, aşa cum reiese din aceste versuri: „Călugăriţa îmi oferă un ceai din primele urzici:/ Presimt că-i place poezia. Rămîn s-o regăsesc aici!” (Rămîn s-o regăsesc aici).