Quintilian, în Arta oratorică (Editura Minerva, 1974, traducere Maria Hetco), are un capitol, al VI-lea, Despre tropi: „Τρόπος (tropul) este mutarea iscusită a unui cuvînt sau a unei expresii din înţelesul său propriu într-un alt înţeles”.

Între tropii enumeraţi și definiţi aflăm: metafora, sinecdoca, metonimia, antonomasia, onomatopeia, catahreza, metalepsa, epitetul, alegoria, aluzia, comparaţia, ironia, perifraza, hyperbatonul, hiperbola. De interes pentru noi este ironia, despre care Quintilian ne spune: „Alegoria în care trebuie înţeles contrariul se numeşte ironie, în latineşte illusio. Ironia se deduce fie din ton, fie din caracterul persoanei, fie din natura subiectului. Dacă unul din aceste elemente este în dezacord cu vorbele, e clar că intenţia oratorului este contrară celor ce spune. Ceea ce este comun acestui trop şi la multe altele e faptul că trebuie să fim atenţi în general la ceea ce se spune şi despre fiecare persoană, fiindcă ceea ce am spus în altă parte este adevărat; putem blama pe cineva lă- udîndu-l şi îl putem lăuda blamîndu-l”. După cum observăm afirmaţiile retorului se circumscriu expres la oratorie.

La 1730 César Chesneau Du Marsais, publică Despre tropi sau despre diferitele sensuri în care poate fi luat un același cuvînt într-o acceași limbă, cu specificarea că-i de folos la înţelegerea Autorilor, fiind totodată și o introducere în Retorică și Logică. Lucrarea autorului francez va fi publicată în 1981, la Ed. Univers, traducerea, studiul introductiv și aparatul critic aparţin Mariei Carpov. Pentru Du Marsais, ironia este o figură prin care vrem să lăsăm să se înţeleagă contrariul celor ce spunem : drept care, cu­vintele folosite în ironie nu sînt luate în sens propriu şi literal. Oferă și cîteva exemple, menţionînd: „Ideile accesorii sînt foarte mult folosite în ironie: tonul vocii şi, încă şi mai mult, cunoaşterea meritelor sau a păcatelor personale ale cuiva, precum şi a modului de a gîndi al celui ce vorbeşte, ajută la înţelegerea ironiei mai bine chiar decît cuvintele”.

Maria Carpov, în studiu introductiv face cîteva precizări necesare: „Ironia, sprijinită pe raportul natural de opoziţie se recunoaşte adesea după elemente paraverbale sau tră­sături suprasegmentale, precum şi după prezenţa unor factori perilingvistici: meritul / absenţa de merit a celui ce vorbeşte, felul lui de a gîndi, provenienţa socială, in­strucţia etc. Aceste elemente au adesea o importanţă mai mare chiar decît aceea a expresiei lingvistice, drept care ironia se defineşte mai precis prin raportarea la contextul situaţional”.

Totodată traducătoarea remarcă inexistenţa unor criterii fixe și exclusive.

Și Dicţionarul de estetică generală (Ed. Politică, 1972) propune o definiţie a ironiei: „formă prin care comicul îşi manifestă, vizibil, latura sa subiectivă. I. presupune existenţa unei inteligenţe vii. În cazul i, disimularea, de obicei sub aparenţa naivităţii, se dato­rează subiectului şi are un caracter conştient, voit. Acesta e cazul aşa-zisei bune ironii, din specia căreia face parte şi celebra ironie socratică, întemeiată pe interogarea afectat ignorantă. Prin contrast, i. supune la umi­linţă necruţătoare obiectul comic. Caracte­ristic i. este şi faptul că ce! care demască îşi ascunde intenţia şi conferă, aparent valoare nonvalorii, în aşa fel încît intenţia să fie totuşi lesne sesizabilă”.

Hegel critică în Prelegeri de estetică (vol. I, Ed. Academiei, 1966, traducere D.D. Roșca), viziunea filosofică a lui Fichte, una care a marcat opiniile și doctrinele lui Schelling și ale lui Friedrich von Schlegel.

Le consideră forme cu totul goale, nimic nu mai există în sine și pentru sine, și, în consecinţă, e privit ca fiind produs numai de subiectivitate. Vestejind o astfel de ironie, anume ironia genială și divină, semnificaţia ei reducîndu-se la concentrarea eului în sine, eu pentru care sînt rupte toate legăturile şi care nu poate trăi decît în fericirea supremă ce o dă plăcerea de a se contempla şi gusta pe sine însuşi.

„Prima formă a acelei negativităţi a ironiei este, pe de o parte, aceea care afirmă deşertăciunea a tot ce e substan­ţial, a tot ce e moral şi în sine plin de conţinut valoros, nulitatea a tot ce este obiectiv şi valabil în sine şi pentru sine. Oprindu-se pe această poziţie a ironiei, totul îi va apărea eului lipsit dc valoare şi van, exceptînd propria-i subiectivitate, care, prin acea­sta, devine ea însăşi găunoasă şi goală, devine ea însăşi o deşertăciune. Pe de altă parte, invers, eul, în această delectare poate să nu găsească mulţumire, să-şi devină sieşi insuficient, încît să simtă de acum setea după ceea ce e ferm şi substanţial, să simtă nevoia unor interese determinate şi esenţiale. Cu aceasta își fac apoi apariţia nefericirea şi contradicţia: pe de o parte, subiectul voieşte, fără îndoială, să ajungă la adevăr, purtînd în sine aspiraţia după obiectivitate, dar pe de altă parte nu e în stare sa se dezbare de această singurătate şi refugiere în sine, să se rupă din această abstractă şi nesatisfăcută intimitate, şi e copleşit acum de nostalgia pe care am văzut-a provenind tot din filozofia lui Fichte” (Hegel, Prelegeri de estetică).

E o contradicţie pe care filosoful o subliniază punînd în lumină diferenţa dintre golul, neantul produs de negativitatea ironiei și adevărul că un suflet cu adevărat frumos acţionează și e real. În contextul afirmării ironiei romantice, nu poate să nu-i constate prezenţa și în artă, mai ales în poezie: „Întrucît însă din ironie s-a făcut acum formă artistică, ea nu s-a oprit numai la reprezentarea artistică a vieţii proprii şi a individualităţii parti­culare a subiectului ironic, ci în afară de opera de artă înfăţișînd propriile acţiuni etc. ale artistului, s-a cerut ca acesta să creeze şi opere de artă cu subiecte luate din exterior, ca produse ale imaginaţiei. Principiul acestor producţii care nu pot fi plăs­muite cu precădere decît în poezie este iarăşi reprezentarea divinului cu ceea ce e ironic. Dar ironicul, ca individualitate genială, rezida în autonimicirea a ceea ce e sublim, măreţ, excelent şi creaţiile artistice obiective vor avea să ilustreze numai principiul absolutei subiectivităţi; ca atare, ele înfăţişează ceea ce are valoare şi preţuire in ochii omului, ca lipsit de valoare şi autonimicindu-se. Reiese de aici nu numai că nu se ia în serios moralitatea, dreptul, adevărul, dar că tot ce e mai de preţ şi mai bun nu valorează nimic, întrucît, apărînd în indivizi, în caractere, în acţiuni, acesta se autoinfirmă şi se autonimiceşte, devenind în chipul acesta propria sa ironie”.

O astfel de ironie este în imediata vecinătate a comicului, ne atenţionează Hegel. De altfel, de la sfîrșitul secolului XIX și pînă în prezent – de la afirmarea poeziei moderne pînă la literatura absurdului și variatele mișcări de avangardă – vedem ironia cum se metamorfozează în nenumărate forme ale comicului.

Nu este uitat nici Solger care, în pofida cultivării a ceea ce Hegel numește infinita negativitate absolută, înrudită cu dizolvarea ironică, în care acesta văzuse și principiul activităţii artistice, nu a fost, în fond, un artist ironic. Cu adevărat de interes pentru filosoful care și-a început cariera la Universitatea din Jena este ironia socratică.

Scriind despre sistemul lui Platon în Metafizica sa, Aristotel îl menţionează pe Socrate, care, fără să se intereseze cîtuși de puţin de problemele Universului, se consacră problemelor etice, în care căuta noţiunile generale, îndreptîndu-și cel dintîi atenţia asupra studiului definiţiilor. Procedeu care îl va impresiona profund pe Platon și implicit îl va influenţa în edificarea sistemului său centrat pe Idei. Și tot aici, în Cartea a XIII-a Stagiritul gloseasă asupra interesului lui Socrate pentruj silogisme, cale de acces la esenţă.

În substanţa sa, filosofia lui Socrate era o filosofie practică, una trezitoare, prin care încerca să-l provoace pe cel cu care dialoga să gîndească.

Hegel, la fel ca Platon, era interesat de metoda socratică, filosofia lui fiind una dialectică. În Prelegeri de istorie a filosofiei, Vol. I (traducere D.D. Roșca, Ed. Academică, 1963), un capitol consistent este dedicat Filosofiei lui Socrate: „Faptul că el acceptă reprezentări obişnuite, că le primeşte de la altul dă impresia că el se înfăţişează ca unul care nu ştie şi care îi face pe ceilalţi să vorbească, fiindcă el nu cunoaşte lucrul respectiv; şi atunci întreabă cu aparentă naivitate cerînd să i se spună de ceilalţi, să-l înveţe şi pe el. Aceasta este latura celebrei ironii socratice. – Ea are la el forma subiectivă a dialecticii; ea este un mod de con­duită în contactul cu oamenii : dialectica este temei al obiectului, ironia este un mod particular de comportare de la persoană la persoană. Ceea ce voia el să obţină cu ajutorul ei era ca cei­lalţi să se pronunţe, să arate care le sînt principiile. Şi din fie­care teză determinată sau din dezvoltarea ei, Socrate deriva contrariul a ceea ce exprima respectiva teză; anume el nu afirma contrariul acestei teze sau definiţii, ci, examinînd aceas­tă dcterminaţie, arăta cum chiar în ea înşăşi se cuprinde tocmai contrariul ei. Sau uneori el dezvoltă dintr-un caz concret şi contrariul lui. Din ceea ce oamenii consideră ca fiind adevărat, el îi face să tragă ei înşişi consecinţe şi să recunoască apoi că acestea vin în contradicţie cu altceva, considerat de ei tot ca principiu ferm. în felul acesta, Socrate îi învaţă deci pe aceia cu care intra în vorbă să ştie că nu ştiu nimic; ba, ceea ce e mai mult, el înşuşi spunea despre sine că nu ştie nimic şi că, prin urmare, nici nu-i învaţă pe alţii. De fapt, se şi poate spune că Socrate nu ştia nimic, deoarece el n-a ajuns să aibă o filozofie şi să elaboreze o ştiinţă. El îşi da seama de acest lucru şi nici n-a fost scop al lui să aibă o ştiinţă”.

Ironia socratică prin afirmarea de către cel care o practică că el nu știe nimic și încearcă prin dialog să descopere împreună cu preopinentul să ajungă la adevăr, nu este lipsită de autoironie. Este mai aproape de ceea ce afirmă Aristotel către finalul Retoricii sale (Ed. IRI, 2004, traducere, studiu introductiv și index de Maria-Cristina Andrieș, cu note și comentarii de Ștefan-Sebastian Maftei): „Cît priveşte glumele deoarece ele par să fie de vreun folos în procese, şi cum Gorgias zicea, spunînd pe bună dreptate că trebuie dis­trusă seriozitatea adversarilor prin rîs, şi rîsul – prin seriozitate, s-a spus în tratatul asupra Poeticii cîte feluri de glume există, dintre care o parte corespund omului liber, altă parte, însă, nu; aşa încît oratorul va alege ceea ce îi este potrivit. Ironia este mai demnă de omul liber decît bufoneria; căci, pe de o parte, cel ce recurge la ironie face o glumă în vederea lui însuşi, pe de altă parte, bufonul – în vederea altuia”.

Socrate, prin afirmarea ironică și autoironică a neștiinţei, încearcă să ajungă la adevărurile ultime asupra unor lucruri de interes general și despre care se crede că toată lumea are aceeași opinie. Tocmai aceste presupoziţii despre care aparent toată lumea crede că le definește la fel este necesar ca ele să fie supuse examinării.

În marginea ironiei socratice, Hegel dezavuează instituirea ironiei univerale a lumii de către, între alţii, Friedrich von Schlegel sau Fichte, subliniind: „Ironia lui So­crate este foarte departe de această ironie a epocii noastre. La Socrate, ironia are, ca şi la Platon, o semnificaţie limitată. Ironia determinată a lui Socrate este mai mult o ma­nieră de a conversa, este seninătatea sociabilă; ea nu înseamnă nicidecum acea negaţie pură, acea comportare negativă; nu este rîs sarcastic, nici făţărnicia că Ideea ar fi numai glumă. Ironia tragică a lui Socrate este însă opoziţia reflectării lui subiective împotriva moralităţii existente; ea nu e con­ştiinţa că el se găseşte deasupra acestei moralităţi, ci scopul lipsit de prevenţie de a îndruma spre adevăratul bine, spre Ideea generală”.

Søren Kierkegaard dedică lucrarea sa de magister, susţinută la Facultatea de teologie a Universităţii din Copenhaga, acestui subiect. Titlul tezei este: Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate. Lucrarea va fi tipărită pe 16 septembrie 1841, iar pe 29 septembrie va fi susţinută; în urma celor șapte ore de examen va obţine titlul de doctor în filosofie. Încă din Introducere este conștient de „imposibilitatea” demersurilor sale asupra ironiei, concept care pătrunde în lume odată cu Socrate.

Primul volum din Opere cuprinde: Din hîrtiile unuia încă viu și Despre conceptul de ironie, cu permanentă referire la Socrate (Ed. Humanitas, 2006), traducerea din daneză, prefaţă și note de Ana-Stanca Tabarasi. Încă din Introducere, la Punctul de vedere al lui Socrate înţeles ca ironie, filosoful danez, cu privire la cercetarea sa asupra conceptului de ironie, remarcă: „Dacă spunem acum că ironia constituia substanţa vie­ţii sale (ceea ce reprezintă, desigur, o contradicţie, dar aşa şi trebuie să fie) şi dacă mai postulăm, în continuare, că iro­nia e un concept negativ, se va vedea cu uşurinţă cît de greu e să fixezi o imagine a lui Socrate; pare chiar imposibil, sau cel puţin la fel de dificil cum ar fi să desenezi un spiriduş purtînd pălăria ce-l face invizibil”.

În partea a doua Despre conceptul de ironie, Kierkegaard subliniază în Introducere că dacă ironia e o calitate a subiectivităţii, rezultă că „sînt necesare două forme de manifestare ale acestui concept; și realitatea le-a dat, într-adevar, cîte un nume. Prima formă e, desigur, cea în care subiectivitatea, pentru prima oară în istoria lumii, îşi afirmă drepturile”.

Pentru apariţia unui nou mod de ironie, aceasta trebuie să se manifeste ca subiectivitate într-o formă mai înaltă: „Trebuie să fie subiectivitate la puterea a doua, subiectivitate a subiectivităţii, corespunzînd unei reflecţii a reflecţiei”.

Se apelează la Schlegel, la Tieck, la Solger la care face trimitere și Hegel cînd îi combate.

Filosoful danez consideră că „ironia şi-a găsit naşul odata cu Hegel. Dacă prima formă de ironie n-a fost combătută, ci calmată prin faptul că subiectivitatea şi-a dobîndit dreptul, împotriva celei de-a doua forme de ironie s-a luptat pînă la a fi nimicită, întrucît, nefiind îndreptăţită, îşi putea obţine drep­tul doar prin propria anulare”.

Autorul lui Sau-Sau, propune în Consideraţii orientative o definiţie a ironiei: „Dacă observ acum subiectul vor­bitor, am aici din nou de-a face cu o trăsătură caracteristică oricărei ironii, anume că subiectul este negativ liber. Atunci cînd sînt conştient, în timp ce vorbesc, că spun ceea ce vreau să spun şi că vorbele pe care le-am rostit exprimă înţelesul potrivit, cînd asum că persoana căreia îi vorbesc îmi înţelege pe deplin părerea, atunci sînt legat de spusă, adică sînt liber pozitiv în ea. Aici se potriveşte versul an­tic: semel emissum volat irrevocabile verbum (odată emis, zboară irevocabil cuvîntul, n.n.). Sînt legat şi faţă de mine însumi şi nu mă pot elibera în orice clipă aş vrea. Însă dacă spusa mea nu e şi ceea ce cred, ba e chiar opusul înţelesului dat de mine, atunci sînt liber şi faţă de alţii, şi faţă de mine.

Figura de stil a ironiei se autoanulează însă prin faptul că vorbitorul presupune că e înţeles de ascultători şi astfel, prin negarea fenomenului imediat, esenţa intră în identita­te cu fenomenul”.

Propune și o formulare sintetică: „A spune ceva serios fără a-l lua în serios reprezintă cea mai obişnuită formă a ironiei. A doua formă, zicerea în glumă, în derîdere, a unui lucru luat de fapt în serios, apare mai rar. Dar cum am spus înainte, figura de stil iro­nică se autoanulează, e ca o ghicitoare căreia i se dă răspun­sul în aceeaşi clipă”.

Ironia îţi acordă șansa să fii altceva decît este știut că ești, să-ţi asumi o altă poziţie, să ieși din propriul statut, să-ţi disimulezi existenţa. „Dar cu cît aceasta e o nevoie lăuntrică de a fi om măcar o dată, altceva decît mereu funcţionar de cancelarie, ne spune cel care a scris despre Conceptul de anxietate, cu cît mai multă infinitate poetică se află aici, cu cît e mai artis­tic realizată mistificarea, cu atît mai evidentă devine ironia. Iar dacă îi reuşeşte pe deplin să ducă lumea de nas, poate chiar pînă cît pe ce să fie arestat ca persoană dubioasă, sau să fie amestecat într-o relaţie de familie interesantă, se cheamă că ironistul a realizat ce-şi propusese.

În toate aceste cazuri şi în altele asemenea, trăsătura ca­racteristică ironiei e libertatea subiectivă care are în puterea sa, în fiecare clipă, posibilitatea unui început şi nu e deran­jată de situaţii anterioare. Toate începuturile au ceva sedu­cător, pentru că subiectul e încă liber, şi aceasta este plăcerea care-l atrage pe ironist. În asemenea momente, realitatea îşi pierde pentru el valabilitatea; e liber şi deasupra ei”.

E infinitatea poetică la care fiecare își dorește să fie parte. E infinitatea prin care e posibil să ia naștere o detașare ironică. Kierkegaard consideră „corectă desemnarea hegeliană a ironiei ca negativitate infinită absolută” și face distincţie între ironia executivă și ironia contemplativă.

Scopul ironiei este unul metafizic, scopul nu e altceva decît însăși ironia – este autoreferenţial: „Dacă, de exemplu, ironistul apare ca alt­cineva decît cel care chiar e în realitate, s-ar putea crede că scopul său e să îi facă pe alţii să creadă asta; dar scopul său e de fapt să se simtă liber, ceea ce se întîmplă prin ironie, astfel că ironia nu are alt scop, ci e scop în sine”. E o situaţie în oglindă cu a poetului și poeziei sale. E o viziune pe care filosoful o confirmă prin raportare la deșertăciune, la nimicul ce întemeiază, în fond, universul liric: „În ironie, cînd se arată că totul e deşertăciune, subiectivitatea devine liberă. Cu cît devine totul mai van, cu atît mai uşoară, golită de conţinut şi volatilă devine subiectivitatea. În timp ce totul devine deşertăciune, subiectul ironic nu e van în propriii săi ochi, ci îşi salvează propria vanitate. Pentru ironie, totul devine nimic, dar acest nimic poate fi luat în mai multe feluri. Nimicul speculativ este ceea ce dispare în fiecare clipă dinaintea concretizării, fiind el însuşi tînjirea după concret, nisus formativus pentru acesta; nimicul mistic e nimic pentru reprezentare, un nimic totuşi la fel de plin de conţinut pe cît e liniştea nopţii plină de sunete pentru cine are urechi să le audă; nimicul ironic în fine e tăcerea morţii, în care ironia bîntuie şi ia peste picior (aceas­tă din urmă expresie fiind de luat în dublu sens)” (S.K.).

Ironia bîntuie tărîmul posibilului, judecă critic orice demers de la înălţimea libertăţii pe care și-a acordat-o singură.

Doar prin accesarea libertăţii oferite de ironie se poate trăi poetic, în detașare: „Ironia e liberă, liberă de tristeţile realităţii, dar de asemenea nu e lega­tă nici de bucuriile, nici de binecuvîntarea ei, întrucît, neavînd nimic mai presus de ea, nu poate primi nici o bi­necuvîntare, întotdeauna doar cel mai mărunt fiind bine­cuvîntat de cel aflat mai presus. Aceasta e libertatea pe care o jinduieşte ironia. De aceea se supraveghează mereu şi de nimic nu se teme mai mult ca de faptul că ar putea fi copleşită de vreo impresie sau alta, pentru că doar cînd eşti liber în felul acesta trăieşti poetic, şi, după cum se ştie, marea cerinţă a ironiei este necesitatea de a trăi poetic…

Prin expresia «a trăi poetic» ironia n-a pornit doar un protest împotriva a tot ce e demn de dis­preţ, nefiind altceva decît un jalnic produs al mediului, îm­potriva tuturor oamenilor de duzină, de care lumea e, din păcate, destul de plină, ci voia mai mult. Altfel spus, e una să te alcătuieşti singur poetic, şi alta să te laşi alcătuit poe­tic. Creştinul se lasă alcătuit poetic, şi din acest punct de vedere, un creştin trăieşte cu mult mai poetic decît multe alte minţi strălucite. Dar chiar şi cel care, în sens grec, se alcătuieşte pe sine poetic, recunoaşte că i s-a încredinţat o îndatorire. De aceea este acut necesar pentru el să devină conştient de ceea ce e originar în el, şi această originalitate este graniţa în limitele căreia alcătuieşte poetic și e liber poetic” (S.K.).

Este și o largă plajă a pozitivităţii în libertatea ironiei care asigură suprema bucurie poetică: „Dar libertatea poetică infinită, care a fost deja sugera­tă prin includerea faptului de a nu deveni nimic, se manifestă şi într-un mod mai pozitiv, întrucît individul ironic a par­curs cel mai adesea la modul posibilităţii o multitudine de destine, s-a familiarizat poetic cu ele, mai înainte de a sfîrşi prin a nu deveni nimic. În ironie, la fel ca în lume după în­văţătura lui Pitagora, sufletul e întotdeauna călător, doar că nu are nevoie de atît de mult timp” (S.K.).

Omul ironic, în orgoliul său, nu doar se alcătuiește pe sine ironic, ci și mediul înconjurător, suspendînd realitatea în care trăiește.

Kierkegaard îl apără pe ironist în contra blamului hegelian, considerînd pe ironist propriul său spectator, unul ce se autocontemplă, un histrion: „De fapt, nu se poate spune că omul ironic se plasează deasupra moralei şi eticii, dar el trăieşte prea abstract, prea metafizic şi estetic pentru a ajunge la concreteţea moralei şi eticii. Pentru el, viaţa e o piesă şi ceea ce-l preocupă e complicaţia ingenioasă a acestei piese. Este el însuşi spectator, chiar cînd e actor. Astfel îşi infinitizează eul, volatilizîndu-l metafizic şi estetic, şi dacă eul său se strînge uneori atît de egoist şi de îngust în sine, alteori flu­tură dezlegat şi dezintegrat, încît întreaga lume poate fi cuprinsă în el…

Dar în timp ce ironistul se alcătuieşte poetic pe sine, al­cătuind deopotrivă mediul înconjurător cu cea mai mare licenţă poetică posibilă, în timp ce trăieşte cu totul ipotetic şi la modul conjunctiv, viaţa sa îşi pierde orice continuitate. Astfel, ironistul cedează totdeauna stării de spirit. Viaţa sa e numai stări de spirit” (S.K.).

Ce-i viaţa poetului: un lung șir de stări de spirit materializate în tot atîtea poeme.

Este forma lui de a fi. Una dintre ele.

Starea de spirit desprinsă de realitate ironistul o exprimă sub forma contradicţiei: „Plictisul e singura continuitate pe care o are ironistul” (S.K.). Spleenul care bîntuie pe poeţii moderni de la Baudelaire către contemporani, e o temă recurentă a poeziei moderne și postmoderne.

Kierkegaard crede că omul are o la fel de mare cerinţă de poezie pe cît are şi morala, cerinţe faţă de el. Drept pentru care fiecare om, dacă vrea cu adevărat, poate trăi poetic. Context în care filosoful se întreabă ce e poezia și răspunde: „Dacă întrebăm anume ce e poezia, putem spune în general că e o biruinţă asupra lumii; prin negarea realităţii imperfecte, poezia deschide o realitate mai înaltă, extinde şi explică imperfecţiunea întru perfecţiune şi astfel îmblînzeşte profunda durere care vrea să întunece totul. În această măsură, poezia e un fel de împăcare, dar nu e adevărata împăcare, întrucît nu-mi dă împăcarea cu realitatea în care trăiesc, prin această împăcare nu are loc o transsubstanţiere a realităţii date, ci sînt împăcat cu realitatea dată prin faptul că mi se dă o altă realitate, mai înaltă şi mai deplină. Cu cît e mai mare contrastul, cu atît mai imperfectă e împăcarea, astfel încît adesea nu are loc, în fond, nici o împăcare, totul fiind mai degrabă o învrăjbire. De aceea, abia religia e de fapt în stare să producă adevărata împăcare, din cauză că infinitizează realitatea pentru mine. Poeticul e de aceea, ce-i drept, un fel de victorie asupra realităţii, dar infinitizarea sa e mai degrabă o ieşire din realitate decît rămînere în ea. A trăi poetic înseamnă aşadar a trăi la modul infinit. Dar infinitatea poate fi una exterioară sau una interioară. Cel care vrea să se desfete infinit la modul poetic are şi el o infinitate înaintea sa, dar e o infinitate exterioară. În timp ce mă desfăt sînt mereu în afara mea, în altceva. Dar o astfel de infinitate trebuie să se suspende pe sine. Abia cînd ceea ce savurez nu e în afara mea, ci în mine însumi, abia atunci desfătarea mea e infinită, pentru că e infinită interior. Celui care se desfată la modul poetic, chiar dacă s-ar bucura de lumea întreagă, îi lipseşte totuşi o desfătare, întrucît nu se bucură de el însuşi. Dar abia a te bucura de tine (evident, nu în sens stoic sau egoist, pentru că aici nu e nici o infinitate adevărată, ci în sens religios) înseamnă adevărata infinitate”.

Finalul lucrării de doctorat este dedicat ironiei și raportului ei cu poezia, cu poetul, dar și a poetului cu ironia. Pentru Solger ironia era contradicţia oricărei creaţii artistice. Filosoful danez cere poetului să se raporteze ironic la poezia sa și se explicitează cu aplicaţie la Shakespeare. Cînd acesta „se raportează ironic la ceea ce scrie, e tocmai pentru a lăsa obiectivitatea să domine. Ironia e acum, de asemenea, prezentă pretutindeni, sancţionează fiecare trăsătură în parte pentru a nu fi prea mult sau prea puţin din fiecare, pentru ca totul să fie cu dreptate, pentru ca adevăratul echilibru să poată fi obţinut în relaţiile microcosmice ale poeziei, datorită cărora poezia îşi are centrul de greu­tate în ea însăşi. Cu cît sînt mai mari contrastele puse în mişcare, cu atît mai multă nevoie este de ironie, pentru a conduce şi controla spiritele care vor să o ia furtunos înainte, de capul lor. Cu cît e prezentă mai multă ironie, cu atît mai liber şi mai poetic pluteşte poetul deasupra operei sale artistice. De aceea, ironia nu e prezentă într-un anumit punct al poeziei, ci e omniprezentă în ea, astfel încît ironia vizibilă în poezie e la rîndul ei controlată ironic. De aceea, ironia eliberează în acelaşi timp ironia şi poetul. Dar pentru ca acest lucru să se poată întîmpla, poetul însuşi trebuie să fie stăpîn pe ironie. Dar asta nu înseamnă întotdeauna că un poet care reuşeşte să fie stăpîn pe ironie în timp ce scrie e stăpîn asupra ei si în realitatea din care el însuşi face parte”.

Se impune poetului să aibă o viziune totală asupra lumii pentru a fi cu adevărat stăpîn peste ironie, fapt ce impune cu necesitate să fie într-un anumit grad filosof: „Cînd se Întîmplă aşa, opera poetică individuală nu va avea doar o relaţie pur exterioa­ră faţă de poet, ci el va vedea în fiecare poezie în parte un moment al propriei sale evoluţii. Motivul pentru care exis­tenţa poetică a lui Goethe a fost atît de măreaţă e concor­danţa creată între viaţa sa de poet şi realitatea sa. Pentru aceasta e din nou nevoie de ironie, însă, atenţie, de ironie controlată” (S.K.).

Goethe este pentru danez exemplul suprem al poetului, la care ironia era în cel mal strict sens al cuvîntului un element controlat, era un duh care slujeş­te poetul. Pe de o parte, fiecare poem se rotunjeşte pe sine prin ironie, pe de alta, fiecare operă poetică se arată ca ele­ment şi astfel întreaga existentă poetică se rotunjeşte pe sine prin ironie.

Ironia este totodată și un excelent chirurg, în cazul în care e controlată, astfel funcţia ei e exprem de importantă pentru ca viaţa personală să redobîndească sănătate și adevăr.

Poetul, plecînd de la Albatrosul lui Baudelaire, se află ironic și autoironic într-un continuu balans între a fi prinţ al norilor, unul dintre regii azurului și prinţul căzut, regele devenit măscărici, precum albatrosul căzut din azur, frumos cîndva, acum e caraghios și hîd, coborît pe puntea vasului spre hazul marinarilor, dar împăcat cu condiţia sa, cît timp, cu detașarea necesară, este stăpînul ironiei, duhul care îl slujește.