ARTE POETICE LA ROMÂNI

1. HELIADE-RĂDULESCU

(1802-1872)

Regulile sau gramatica poeziei (I)[1]

Nimic nu este aşa de anevoie decît a începe cineva un cuvînt înainte la o carte, şi mai vîrtos la aceasta. Lucru este destul de vorbit; începutul însă este cu greu pînă să-l găsească cineva. Puţintică răbdare nu­mai, că dăm peste căpătîiul firului. (Norocit este acum cineva, cînd merge pînă în celălalt căpătîi fără să încurce aţa.) Să începem de acolo de unde o să înceapă a critica, cînd vor lua în mină această carte, acei iubitori de pace cari nu umblă decît neîncetat căutînd pricini. Eu ştiu ce or să zică; or [să] zică: „Eu nu înţeleg nimic“ (lăsăm la o parte potoapele de vorbe, care de la astfel de oa­meni fieştecine poate ghici că nu or să fie ceva laude), vor zice, zisei, că „eu nu înţeleg nimic“; şi eu tot aşa zic. Dar cînd citeşti chinezeşte, domnule, sau altă limbă care n-ai învăţat, înţelegi? – Şi altă dată am mai vorbit – şi înaintea mea mii de oameni, că toată ştiinţa şi meşte­şugul îşi are limba sa. Aşa eu am văzut mulţi oameni luînd cîte o carte în mînă şi, dacă este scrisă intr-o limbă care nu o cunoaşte, o închide şi o lasă jos zicînd că nu ştie acea limbă, şi de îi este plăcută, mai adaugă că ar dori să o înveţe. Acum să mai fac o întrebare: – Învăţat-ai sau ştii domnia-ta limba poeziei? – Ba nu. – Apoi iată, domnule, pricina pentru ce nu înţelegi. Poezia îşi are limba ei, ca şi toate celelalte ştiinţe şi meşteşuguri, şi ca să o înţelegi, trebuie să o înveţi, precum se învaţă toate limbile, ba încă să treci şi prin toate învăţăturile care te pot face destoinic a învăţa acest meşteşug frumos.

Am mai văzut iară un fel die oameni care au ajuns într-o stare de ştiu ce le lipseşte ca să înveţe, si nu se amăgesc singuri să crează că ştiu toate. (Ce bine ar fi cînd de aceştia s-ar afla mulţi!) Ei, cînd iau o carte în mînă care vorbeşte pentru lucruri ce n-au învăţat, numaidecît zic: n-am învăţat, nu înţeleg; adică, dacă el este ostaş şi cartea este scrisă pentru doctorie, el nu­maidecît zice: este pentru doctori; dacă este doctor şi cartea vorbeşte pentru corăbierie, zice: este pentru corăbieri; o lasă jos, nu se mînie şi nici nu se leagă de cel care mi-a scris-o că nu a scris-o rumâneşte.

Mai ştiu un fel de oameni!… (Dar ce anevoie este în ziua de astăzi să fie cineva în pace cu lumea!) Domni­lor, eu n-am de gînd să le spui pe toate, o să mai las ceva, pentru că este de prisos, între noi ne ştim: să mai iertaţi şi domnia voastră ceva din cîte o să zic, şi iată un mijloc frumos ca să fim iarăşi prieteni: trebuie să iertăm unul altuia greşalele. Mai ştiu, zisei, un fel de oameni! Cum au crescut, Dumnezeu ştie, că un om nu poate să ştie toate; cum au trăit şi trăiesc, aceasta nu este treaba mea: aci ne este vorba de literatură, iar nu de moral[2]. Ei, încît pentru mine, ar fi prea buni; eu numai trebuie să mărturisesc că sînt rău, căci mă leg de lume; ce-mi pasă mie daca ei cred că ştiu toate, şi nimic nu este în lume care să nu-l cunoască? N-aş zice nimic, cînd ar lăsa numai cărţile de pace. Ei, cînd le intră din nenorocire în mînă vreo carte de astea de ale pricopsiţilor din ziua de astăzi, numaidecît se supără şi necazul, poate să credeţi, că le este pentru că nu ştiu acea ştiinţă şi meşteşug, sau cum ar face ca să le înveţe? Nu, ci scriitorul este de vină, el trebuie să fie sau vreun nemţoiu sau ungurean de nu scrie rumâneşte (adcă de nu se gîndeşte tot pentru lucrurile ce se gîndeşte mulţimea). Logofătul nostru ştie toate. Şi cum s-ar putea să nu ştie şi ce este în acea carte, cînd n-ar fi scrisă… Cum să fie scrisă? Ştiu şi eu cum? iaca cum au scris pînă acum tata şi moşul şi au trăit.

Să îndrăznească cineva a îi zice că nu ştie limba grămaticii sau a poeziei sau altceva, în acel minut vred­nic de privelişte, cînd trînteşte cartea din mînă cu despreţuire, începe a face volte prin casă, scoate batista cea afînată din sîn, şi cu un braţ îngîmfat şi arcuit îşi şterge fruntea, umflă mustăţile şi suflă pe nas, şi pe urmă scoa­le mătăniile ca să-şi arate mărimea; atunci să-i atingă cineva iubirea de sine, că nu ştie toate, cînd el este omul cutăruia[3] şi al trebii şcl., şcl… Apoi atunci să vezi ce cununi se gătesc nenorociţilor acelora ce asudeaza in­tru a tîlmăci şi a tipări cărţi, din însuşi neaverea lor! Atunci răsplătire plină de mulţumire şi mîngîere a neobositelor lor osteneli!

Foarte lesne de dezlegat este acum ghiotura pentru că nu se înmulţesc cărţile în limba rumânească şi pen­tru ce, prin urmare, literatura şi moralul nu sînt vorbe rumâneşti; pentru ce rîvna spre bine este amorţită, şi acolo unde se înfierbîntă iarăşi îngheaţă; pentru ce cărţile care s-au tipărit stau neîmpărţite şi aceleia care s-au împărţit, în loc ide mîngîiere, au pricinuit amără­ciune scriitorilor săi.

Cine este rumân adevărat şi iubeşte luminarea şi în­dreptarea neamului, crez că nu se va mînia de acest por­tret ce am vrut să zugrăvesc, ci va căuta adevărul, va cerceta chipul şi, de i se va părea că îi mai lipsesc cîteva feţe ca să semene cu originalul, va mai adăuga şi îl va mai îndrepta. – Bine este cînd apucă cineva înainte şi de-aceea gîndesc că este vremea să răspunz mai nainte de a mă întreba cineva: „– Pentru ce dar dai afară lucruri ce nu este încă neamul în stare de a le înţelege?“ – Greşită este întrebarea aceasta cînd este vorba pen­tru ştiinţe şi meşteşuguri pe care, ca să le înţeleagă cineva, trebuie să le înveţe, şi ca să le înveţe, trebuiesc a se face cărţi pentru cei ce doresc a învăţa. Nu tre­buie să ne supărăm pentru o carte cînd iese, fie de ce fel va fi; trebuie să ne bucurăm că s-a mai adăugat încă una lîngă celelalte şi, de nu o înţelegem noi, o va înţelege fiul nostru, o înţelege prietenul nostru carele o găseşte la noi.

Altul iar poate să-mi zică: „Pentru ce începi Adaosul Literal de la poezie?“ – Pentru că scopul lui este literatura, şi literatura tuturor neamurilor de aci a început. Al treilea iarăşi îmi va zice: „Ai dreptate; dar nu vezi că abia 30 de prenumăranţi ai, şi cu atîtea mădulări ajutătoare nu se poate ţinea acest început ce pri­veşte spre înlesnirea cum să se dea afară şi să se întinză cărţile, mai vîrtos ale acelor ce nu au mijloace a le tipări? Oamenii vor glume, minuni, cabale, păpuşi, şi cu acest mijloc îi poţi trage spre ajutor“. Acestui prieten cunoscător de oameni îi voi răspunde că prea bine vorbeşte; dar ca să începem trebuia să se facă începutul de unde trebuie. Acest Adaos pe tot anul va cuprinde 12 părţi; rîvnitorul ce se va prenumăra va găsi într-însul materie şi pentru sine, şi pentru fiul său ce învaţă, şi pentru prietenul său ce a învăţat; şi cu micul ajutor ce va da pe an, întîi va face să dobîndească limba rumânească 12 cărţi mai mult, apoi va face ca dintr-însele să se folosească mai multe feluri de oameni, cari poate că nu au mijloace a dobîndi aceste cărţi.

Toţi prenumăranţii acestui Adaos la un loc nu se socotesc decît o mică soţietate făcătoare de bine, care se sileşte pentru înlesnirea tipăririi cărţilor şi mădulările ei, unii ajută cu osteneală de a tîlmăci şi a scrie, şi alţii cu un mic ajutor de bani pentru care şi priimesc cîte o carte pe lună. Spre aceasta dar şi sînt poftiţi toţi carii se ostenesc întru tîlmăcirea şi alcătuirea cărţilor, ca cel ce va avea din ostenelile sale vreo faptă care să nu fie mai mare de 10 coale scrise cu mîna, şi care să potrivească cu scopul acestui Adaos, să binevoiască a aduce la redacţie, unde va afla mijloc a o tipări fără cheltu­ială, dîndu-se pe seama autorului 500 exemplare, precum şi o sumă pe seama prenumăranţilor, de la care autorul va priimi şi o mulţumire deosebită pentru osteneala sa.

Bună este zisa aceea că vorba multă este sărăcia omului. Eu cu atîta vorbă era să uit a arăta că aceste reguli de poezie nu sînt făcute de mine, ci alţi bărbaţi au lucrat, alţii au cules, şi eu n-am făcut decît lucrul gata a-l preface în rumâneşte. Ciudat lucru era să fie, să fac lumea să crează că eu am cugetat atîtea! Noro­cire numai că sîntem în veacul acesta: odată era ruşine a se mîndri cu lucru strein, acum însă lumea este mai blîndă, şi pielea leului o întrebuinţează şi alte vieţui­toare. Ce lucru bun ar fi fost cînd nu s-ar fi născut zu­gravul acela ce a zugrăvit pe Vremea descoperind Ade­vărul! Ideea aceasta strică la toţi cheful, şi mie nu mai puţin, că regulile de poezie culese din cursul de litera­tură al lui Lévizac era să treacă că sînt ale mele. Poate că cineva va socoti că acest sfîrşit este un fel de trăsură satirică, dar să nu crează, că eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea.

[1] Pe copertă: Regulile sau Gramatica poezii. Traduse în rumâneşte de I. Eliad, Bucureşti, 1831. Lucrarea n-a cunoscut alte editări ulterioare cu excepţia Prefeţei lui Heliade, pe care o reproduce D. Popovici în ediţia de Opere, tomul II. Ed. Fundaţiei pentru literatură şi artă, 1943, p. 9–12 (n. ed.). După voi. Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti 1812–1866, Editura didactică, Bucureşti, 1967, ediţie îngrijită de George Ivaşcu.

[2] Mai iată încă două vorbe de pricină; eu nu ţineam cel puţin în această prefaţă să nu vorbesc nici o vorbă de acestea şi mă pomenii cu ele aici. Acest fel de vorbe sunt surghiunite, nu le priimesc oamenii şi mai vîrtos vorbeşte lumea că nu sunt rumâneşti. Aşa este, domnilor, că literatura şi moralul nu este pentru noi? Eu cel puţin nu mă învoiesc la aceasta. (n.a.)

[3] Acesta este titlul care împlineşte locul de boierie şi nobilitate acolo unde nu e, şi cel care îl are se mîndreşte că este lucrul altuia (n.a.).