Durerea din spatele cărnii
I
Cel mai greu e să aştepţi
spunîndu-ţi mereu
nu vine
e ca şi cum durerea
urcată pînă la dinţi
încetează în faţa dentistului
dar încă strigi
nu te aude nimeni
gura miroase a mentă
de fapt e reluarea
de dimineaţă
de care
rareori vrei să ştii
liniştea sufocă privirile
(singurul lucru de care mi-e frică
şi-l văd ca pe o nesupunere)
telefonul sună
durerea înfiptă între coaste
îmi grăbeşte răspunsul
pregătit sub limbă
alo… greşeală
rămîn fără grai
durerea devine insuportabilă
timpul se bîlbîie prin vene
încă rătăcit printre şuviţe de vis
deschid ochii şi întreb
de ce atîta noapte…
scurgerea timpului e cumplită
respir adînc şi mă prefac că
nu s-a întîmplat nimic
mă ridic şi încerc să păşesc
mersul mă taie de mijloc
am impresia că mă înghite un gol
tresar
mai iau o doză de aer
îmi mîngîi fruntea opărită
de sudoare şi tac
nu-mi vine în minte nimic
durerea se aciuieşte în carne
trebuie să mai aştept…
devin nesigur
între mine şi lucruri
se leagă o prietenie
parcă ar fi ultima…
II
mă frămîntă îmbătrînirea şi
toată tristeţea care aşează
peste mine
singurătatea
ca o pătură groasă de iarnă
în care-mi învelesc sufletul
nu de alta dar mîine
o să afînez brazda
din cîmpul cu trifoi
şi ruga copilului meu va
dezlega limba de clopot
mă aşez pe durere ca pe timp
şi timpul zornăie
parcă nimic nu mai doare
vreau să mai aştept pînă cînd
sufletul cioburi mă va împiedica
să mai visez chipuri de oameni
văd ceva mai sus
cîteva rotiri negre de nori
şi păsări ciugulind firimituri
curînd cîteva amintiri
dezgropate de nepoţi
îmi vor cicatriza cu cenuşă
rana din tălpi
aşa că-mi las numele scrijelit în palmă
şi adorm liniştit ca Dumnezeu
să mă găsească acasă
ştiu că şi mîine se moare…
Complicele umbrei
cînd îţi vine timpul
calci pe întuneric ca pe o iarbă
cosită prea devreme
primăvara
o altă realitate respiră din tine
e ca şi cum ai traversa strada
simţind umbrele altui anotimp
nu te clatini dar brusc
îţi aminteşti de tine
în acest răgaz dintre noapte şi zi
eşti doar tu şi
o umbră care
te desparte de lucruri
cineva intră prin efracţie
nu-i nimic
zici
e doar complicele umbrei
pe care o aştept…
Colecţionarul de răni
poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decît
o moarte prin care văd înăuntru
nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut…
pînă la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrîn colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat
nu mai ştiu niciun cuvînt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin cîte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept…