mă apropii de sfinţi când adorm
în spatele câtorva scânduri
carii rod până la ultima scăriţă
am nesocotit toate poruncile și neporuncile
am călcat mereu pe furnici fără să aud cum le trosnește
carapacea
și nu m-a interesat niciodată dacă fetușii plâng
a mânca este un act liturgic
îmi șoptește omul cu barba alba
încet cu respiraţia mea ridic particule de praf
la capăt
crestez cu unghia numele meu în coaja ușii
plus numele tău
mă apropii de sfinţi când adorm
le dau bună dimineaţa și ies
n-aș fi crezut că tocmai dragostea de Dumnezeu și de tine
m-ar face să ratez sfinţenia
e așa
cum dai jos toate pozele de pe un perete îngălbenit
și odată cu ele dispare urma din spatele lor
e așa
nu mai contează decât
propria poezie și urechea ta dreaptă
aplecată pe umăr
în maximă tandreţe cu tine
e așa
închizi ochii și totul se prăbușește înăuntrul tău
atâţia ani de construcţie și nimic jertfit
nimic să rămână în picioare
e așa
trăiești în hipnoza propriei obsesii
spui ce știi și ce nu știi
cu aceeași naturaleţe a celui
ce trece în camera cealaltă
e așa
ne strecurăm pe lângă o umbră
fără să întoarcem capul
se zăresc doar
locurile în care a curs sânge
și cele unde au înflorit merii
e așa
privești laba piciorului în timp ce-ţi numeri degetele
sunt aceleași cinci cârne
cu unghiile tăiate scurt
plouă în rafale și carnea miroase a viu
e așa
în noi crește zilnic
copilul pe care nu-l vom naște niciodată
dar care va ști să-și poarte singur de grijă
în lumea lui