Să clamăm că este incredibil, dar adevărat? Cum îndeobşte se spune? Mai există fapte, fenomene, pe acest pămînt şi-n această epocă, în faţa cărora să rămînem uimiţi? Poetul, mai ales el, nu are dreptul să considere un fapt banal, ca acela de a împlini o anume vîrstă, mistic şi misterios.  Atunci cînd  nu vrei să ţi le construieşti ca pe ceva aprioric şi ca un dat al divinităţii, sublimul şi neînţelesul stau în faţa poetului precum mistreţii împuşcaţi, după o acerbă partidă de vînătoare. Mai trebuie doar cuţitul, şi neîmblînzita carne va sfîrîi în tigaie.

Prin urmare, vom recunoaşte, fără să tresărim, că Petruş Andrei chiar împlineşte frumoasa vîrstă de 70 de ani.

Da, au trecut zece ani, de cînd, într-o ambianţă sărbătorească, pe holurile Liceului din Puieşti, sărbătoream a 60-a aniversare a Poetului. Atunci îi dedicam un poem, Poe şi al său corb integru, în care vorbeam despre menirea, despre îndatoririle celui vîndut zeiţei Euterpe, pe acest pămînt. Spectrul corbului îi imputa, Marelui american: „– Nu-i de-ajuns şi nu e bine/ C-ai pus vorba doar s-aline/ N-ai făcut-o tun, să bombe/ Gerul iernii spre octombrie,/ N-ai urcat-o-n cer, să tune/ Cu străfulgerări-cărbune,/ N-ai pus ape să ocene/ Monştrii visului sub gene,/ Să priveşti lumea ca taur…/ Ci, ţi-ai dat drumul pe plaur/ Să pluteşti ca o stafie…“. Şi vine Poetul şi răspunde: „– Am fost rană de hîrtie,/ Pată neagră de cerneală/, Cutezanţă şi sfială/ Albatros sau cal în ham,/ Înger, poate, habar n-am…“.

O, ce bine se potrivea bardului de la Puieşti! Ce bine îl intuiam, la începutul cunoştinţei noastre. Fiindcă aveam să descopăr, ulterior, că prietenul nemţean chiar asta era. Pas cu pas, urmase acest program.

Îl mai sfătuiam pe Petruş, cu acea ocazie: „În această blîndă pocăinţă, în adînca fîntînă a neînţelesurilor, cu toate înţelesurile topite şi asumate, paşte-ţi CLIPA. Ea este încă nesătulă de tine,/ Înseninezi-te, întru mulţi ani,/ Rodească-te, precum brazda de humus! Şi toate acestea, întru bucuria noastră, a celor dragi ţie, şi-a privighetorilor…“. Parcă, această frază i-a stat în faţă, de-a lungul ultimilor ani, ca un imperativ, ca un testament sfînt, căci pana puieşteanului a rodit carte după carte, îndreptîndu-se spre frumoasa cifră de 20. Şi ce poezie, ce poeme! De uns pe rană.

S-a spus, despre opera sa, vezi şi magistrul Ciopraga, c-ar aparţine unui clasic, cu înclinaţii spre romantism. Că Petruş Andrei este un poet blînd, cald, apropiat de inimile tuturor, tocmai pentru că versurile sale taie, prin lutul zemos al limbii române, versuri de cristal, supersensibile. Că nu există sentiment general-uman după care să nu-şi fi acordat coardele lirice. Vorbind despre dragoste, despre prietenie, despre încredere, eşafodajul spiritual omenesc, desigur că poezia lui a putut căpăta o direcţie sigură: formele consacrte, clasice, adică sonetul, rondelul, rubaiatele. Şi totuşi, poezia lui Petruş Andrei nu seamănă nici măcar cu cea a modelelor sale: Omar Khayyam, Saadi, Hafez, Alecsandri sau Eminescu. Poezia lui Petruş Andrei seamănă cu elementele primordiale ale Planetei: pămîntul, apa, aerul, noaptea, întunericul, iarba, stelele, seninul… Este falsă impresia că el s-ar repeta, în clasicismul său. Poezia i se naşte nu din sfiala în faţa marilor modele, ci din cutezanţa de-a mai încerca o dată, cu sfînta convingere că drumul nu va duce în acelaşi loc. Şi reuşeşte într-un mod demn de toată lauda. Luciul expresie, siguranţa stilului, convingerea că ceea ce spune, şi trăieşte, apoi prozodia perfectă, jocul de imagini şi tonul cu care îşi impune discursul, toate la un loc au darul de a şterge colbul „de pe cronice bătrîne“, şi de a da noi culori, noi nuanţe bătrînelor trăiri şi sentimente. Aşa încît, un Eminescu, despre care se spune că: „Tu ai pus, cu prisosinţă, O comoară de iubire/ Şi nemargini de dorinţă/ Pe nemargini de gîndire”, devine o imagine a poetului „nepereche“ absolut inedită. Iar drama iubirii neîmplinite pare a fi clamată pentru prima dată, într-un rubaiat, ca acesta: „Tu m-ai luat vederea-n clipa sfîntă,/ Lăsîndu-mi inima, în urmă, frîntă,/ dar plînsul meu în lieduri se preface,/ Privighetoarea oarbă mai mult cîntă”.

Şi, este Petruş Andrei un poet senin? Ca, de pildă, Alecsandri, sau Topîrceanu? Nici pomeneală. Poetul de Puieşti are darul de a vorbi despre lucruri grave, cu blîndeţea şi înţelepciunea ţăranului român, a bătrînului, trecut prin toate. Numai zicerea frumoasă, netezimea şi catifelarea discursului său liric atenuează impactul substanţei, de multe ori dramatică şi dureroasă. În acest sens este văzută relaţia dintre Eminescu şi Veronica Micle. Ca un alter ego al celor doi, autorul lucrării Mihai Eminescu – eterna fascinaţie, exprimă înaltul sentiment de adoraţie care leagă pe celebrii îndrăgosti, în versuri ca acestea: Eminescu: „Şi s-or întîlni pe cale,/Cum se văd două surate,/ Dorul meu cu-al dumitale/ Şi or sta pe săturate. Veronica: Mi-s ochii plînşi şi seara e tîrzie/ iar răutatea tuturor mă doare/ Şi-mi pare că chiar dragostea-mi lipseşte./ Aş trece peste-atîta ironie,/Mi-ar fi chiar şi durerea trecătoare,/ De-aş şti că Eminescu mă iubeşte”.

Mă bucur mult că prietenul meu mi-a ascultat sfatul. Chiar a „păscut clipa“. N-a lăsat-o deloc în nepăsare. Ca o vietate, aceasta a ţipat, s-a zbătut, cerîndu-şi curgerea lină. Petruş i-a pus căpăstrul pe grumaji, a împiedicat-o şi-a priponit-o pe iarba casei sale din Puieşti. Şi pînă n-a transformat-o în poezie, nu s-a lăsat. Acum umblă, biata de ea, cu zăngănit de trohei şi iambi, pe la gît, gustă din smeura şi murele din grădină, ba şi din roşiile şi ridichile din solarele poetului,

Şi cîntă. Zi şi noapte, cîntă: De la Destin, („Trec în frunză, într-un ram/ Şi-n pămîntu-n care stam/, Mă fac piatră de hotar, Zi cu roşu-n calendar”), prin Rubaiate („Eşti floare albă răsărită-n cale/ Ce-ţi risipeşti parfumurile-n vale/ Şi în grădina ta sînt grădinarul/ ce se închină frumuseţii tale”) pînă în curtea poveştilor de adormit copii, pentru a afla Taina feciorului de împărat („Iar în codrii, fără margini,/ nu călca picior de om,/ Patru- cinci voinici călare/ nu puteau cuprinde-un pom,/ Şi-abătut privea-mpăratul/ peste-atîtea bogăţii,/ Îi lipsea feciorul numai/ marii lui împărăţii”) clipa vremuieşte poeme. Iată un drum temerar la capătul căruia harnicul creator se trezeşte cu podurile şi hambarele pline de belşug spiritual. Va îmbătrîni frumos Petruş Andrei. În „curţile“ sale de „dor“ s-au adunat fiice de carne şi sînge,  nepoţi reali şi nepoţele, dar şi fii şi fiice-poeme. Aşa încît, la casa de tihnă din Puieştii Bîrladului, alături de ambiţioasa şi tenacea lui pereche, doamna Lidia, înger păzitor de poeţi, i-aşteaptă liniştea şi pacea. Daruri cu care Divinul împodobeşte numai pe cei harnici, drepţi şi conştiincioşi cu viaţa lor şi-a celor din preajmă.

Clipa lui Petruş Andrei vremuieşte cîntece minunat rostite. Dinspre Puieşti, pe un vînt de înserare, vine o ninsoare caldă de cuvinte, dătătoare de prospeţime şi sănătate, cele mai frumos lustruite, ale limbii române, încorsetate, precum fecioarele, în rime şi ritmuri colorate.

De parcă Puieştii ar fi cerul, iar truditorul întru slove alese, cel care îl sprijină cu poezii-metereze.

Acopere-ne şi pe noi în liric, Poete! Ninge-ne cu trohei, să creştem ca merii. Ca merii şi ca perii, în mijlocul verii. Şi să ne simţim, în sfîrşit, copii ai Domnului.

Şi-ţi vom cînta, în cor: MULŢI ANI TRĂIASCĂ!!!

Clinchetul poemei s-aude pîn’ la Duda

Pămînt şi ape pînă hăt, departe,

                              E început de lume cu Dumnezeu la muncă –

                              Trudeşte, de cu zori, Poetul la o carte,

                              Rescrie, rupe, şi cît mai are încă…

                              Un zid înalt e între el şi lume

                              Şi somnul şi-a pierdut, transpiră-ntruna,

                              A apărut, pe zare, ca o mireasă, luna

                              Numai c-o rază salutîndu-i truda;

                              Departe, sub un nor, descîntă paparuda

                              Ritmări şi rime de-noitoare ploaie,

                              E ceasul cînd şi Muza pe fruntea Lui se-ndoie

                              Iar clinchetul Poemei s-aude pîn la Duda…