În a doua decadă  a secolului XX, în Statele Unite ale Americii ia naştere o amplă mişcare literară intitulată “Renaşterea din Harlem”. Mişcarea îşi are sediul în Harlem, un cartier al New York-ului, iar iniţiatorii acesteia sunt poeţi, prozatori, eseişti şi filosofi afro-americani ale căror opere reflectă consecinţele teribile pe care rasismul albilor americani îl are asupra membrilor comunităţii lor. În cadrul acestei mişcări a fost scris primul mare corpus de texte din Statele Unite ai căror autori sunt afro-americanii. Tot aceşti autori sunt cei care inaugurează o impresionantă tradiţie a protestului social în literatura afro-americană.

Înainte de a ne referi la opera celor mai de seamă poeţi ai acestui curent literar artistic, trebuie amintit faptul că, deşi America trecuse printr-un Război de Secesiune (1861-1865) în urma căruia sclavia fusese abolită, era încă o ţară a inechităţilor sociale şi a discriminării rasiale, o ţară în care rasismul albilor devenise politică de stat luând forme instituţionalizate şi exercitându-se prin legi de segregare rasială şi practici discriminatorii. Mai mult de atât, organizaţii rasiste extremiste de tipul Ku Klux Klan, care număra peste jumătate de milion de membri pe tot cuprinsul Statelor Unite, erau în plin avânt. Acestea propovăduiau superioritatea rasei albe şi invadau satele şi oraşele locuite de oameni de culoare, torturându-i  şi ucigându-i fără a fi pedepsiţi de legea americană.

În acest context, nu e de mirare faptul că mentalitatea majorităţii albilor era impregnată de rasism, ceea a făcut ca relaţia lor cu afro-americanii să fie extrem de viciată. Cu alte cuvinte, rasismul a pervertit nu numai relaţiile dintre cele două comunităţi distincte ale societăţii americane post-coloniale, ci şi structura sufletească a negrilor. Aceştia s-au văzut nevoiţi să trăiască la periferia societăţii americane într-un climat ostil de frică şi umilinţă generat de ura rasială a albilor, ajungând să se confrunte cu grave probleme de identitate, de conştiinţă, de auto-cunoaştere şi de stimă de sine.

Cu toate acestea, activismul social politic şi spiritul justiţiar al negrilor nu a putut fi reprimat. Dimpotrivă, aceste două elemente fundamentale ale caracterului afro-american şi-au găsit reprezentanţi de seamă în personalităţi precum W.E.B. Du Bois, Alain Locke, Langston Hughes. În 1909, primul dintre aceştia a fost co-fondator al Asociaţiei Naţionale pentru  Emanciparea Oamenilor de Culoare.

După cum se poate prevedea, această organizaţie lupta pentru drepturile civile ale negrilor şi abrogarea legilor rasiale. Au existat numeroase alte organizaţii de acest fel, fiecare având propria publicaţie prin care îşi făcea cunoscute activitatea socială şi crezul politic. În ceea ce îl priveşte pe W.E.B. Du Bois, merită menţionat faptul că a fost nu numai un remarcabil activist al drepturilor civile ale negrilor, ci şi un reputat sociolog, istoric, scriitor, jurnalist şi profesor universitar. Acest erudit afro-american s-a bucurat în activitatea sa publică de sprijinul a numeroase personalităţi din rândurile comunităţii sale cum ar fi poeţi, prozatori şi eseişti afro-americani. Unul dintre ei a fost poetul Langston Hughes, reprezentant de seamă al “Renaşterii din Harlem”.

Ţinând cont de aspectele social-politice specificate anterior, e evident faptul că această mişcare s-a constituit ca o măsură de contracarare a rasismului albilor, numai că nu a luptat cu mijloacele proprii unei organizaţii de protest, ci cu mijloacele specifice literaturii. Talentul literar al scriitorilor de culoare nu a putut fi nici el reprimat. Mai mult de atât, cu ajutorul lui, aceştia au găsit în scris un mijloc de sublimare a suferinţelor şi a umilinţelor la care au fost supuşi în fiecare zi a vieţii lor.

În poemul Şi eu, de asemenea, cânt America, Langston Hughes dezvăluie statutul de cetăţean de mâna a doua pe care îl are în societatea albilor: „Sunt fratele mai închis la culoare./ Mă trimit să mănânc în bucătărie/ Când avem musafiri,/ Dar eu râd – / Şi mănânc bine şi cresc puternic.” În faţa nedreptăţii la care este supus, poetul găseşte resurse interioare şi strategii proprii prin care să câştige un loc la masa albilor: „Mâine,/ Voi fi la masă/ Când sosesc musafirii./ Nimeni nu va îndrăzni/ Atunci/ Să-mi spună:/ „Mânâncă în bucătărie.”// Pe lângă asta,/ Vor vedea cât sunt de frumos/ Şi le va fi ruşine – // Şi eu, de asemenea, sunt America” (traducere Petru Dimofte). Poetul de culoare nu are sentimentul de inferioritate pe care albii încearcă să i-l cultive. În plus, convins de propriile atu-uri şi încrezător în calităţile sale, acesta îşi afirmă cu tărie dorinţa de a fi parte integrantă a naţiunii americane.

În poemul Căluşeii, autorul, ca exponent al comunităţii afro-americane, se confruntă cu realitatea dură şi umilitoare dictată de legea segregării rasiale: “Unde-i „secţia pentru negri”/ a acestor căluşei?/ Aş dori şi eu să-ncalec/ pe-un căluţ, căci vin, ehei,/ dintr-un stat de miazăzi,/ unde negrii, precum ştii,/ lângă albi nu pot să stea./ Orice tren acolo are/ un vagon pe care scrie:/ „Pentru oameni de culoare”,/ iar în autobuz ne lasă/ doar în fund. La căluşei,/ nu e niciun fund, îmi pare./ Nu ştii, nene, vreun căluţ/ pentru-n negru mai micuţ?” (traducere  Leon Leviţchi). Segregarea rasială anulează firescul existenţei şi îi privează pe negri de micile bucurii ale vieţii. La o analiză mai atentă, devine evident faptul că segregarea rasială are efecte mult mai grave – îi deposedează pe afro-americani de caracterul lor uman, silindu-i să trăiască în izolare şi subordonare faţă de albi.

Efectele segregării şi ale climatului ostil în care trăiesc afro-americanii sunt ilustrate elocvent în poemul Teamă: “Plângem printre zgârie-nori/ Precum strămoşii plângeau/ Printre palmierii din Africa./ Pentru că suntem singuri, tare singuri,/ E noapte/ Şi ne e teamă.” (traducere Petru Dimofte). Teama pe care negrii o resimt permanent în relaţia lor cu albii duce la instalarea unor traume sufleteşti, marcându-le existenţa în mod dureros. Teama provocată de posibila reacţie violentă a albilor se manifestă în cazul tuturor personajelor de culoare din operele tuturor scriitorilor afro-americani, fie ei poeţi sau prozatori, astfel că se poate afirma pe bună dreptate că teama este leitmotivul literaturii afro-americane din prima jumătate a secolului XX.

În poemul Visez o lume, poetul Langston Hughes îşi exprimă dorinţa de a trăi într-o lume umană şi justă în care concepte cum ar fi conştiinţa rasială, segregare rasială sau discriminare rasială să nu mai fie operante: “Visez o lume-n care/ Nu va fi nimenea dispreţuit/ Şi-n care întreg pământul/ Va fi de dragoste şi pace-mpodobit./ Visez o lume-n care/ Toţi vor păşi pe-al libertăţii drum,/ Şi-n care lăcomia/ Nu va mai stinge sufletele, prefăcându-le în scrum./ Visez o lume-n care/ Toţi oamenii – albi, negri, orişicum ar fi -/ Din marea dărnicie a pământului/ Se vor putea împărtăşi.” (traducere Leon Leviţchi)

În poemul Pasărea din colivie, poeta Maya Angelou, o altă reprezentantă de seamă a “Renaşterii din Harlem”, deplânge situaţia nefericită a semenilor săi obligaţi să se supună constrângerilor şi legilor rasiale ale societăţii americane: „Pasărea captivă cântă/ Un tril sfâşietor/ despre doruri ascunse/ dar mult râvnite/ şi cântu-i se aude/ departe peste deal/pentru că ea cântă/ despre libertate.” (traducere Dan Costinaş)

 Poeta face referire la dorinţa legitimă a negrilor de a trăi într-o societate liberă de constrângeri, de a trăi după legile morale ale divinităţii şi nu după legile unor oameni cu sufletul plin de ură. Deşi la momentul în care Maya Angelou a scris acest poem, sclavia fusese abolită iar negrii trăiau într-o aşa zisă libertate, este vorba despre o sclavie a mentalităţii rasiale, despre faptul că societatea americană din prima jumătate a secolului XX era încă tributară practicilor discriminatorii din perioada de dinaintea Războiului de Secesiune.

Poemul Atinsă de înger, scris de aceeaşi Maya Angelou, face elogiul iubirii ca şi cheie a vieţii. Iubirea animă relaţiile dintre oameni şi anulează diferenţele, alungând singurătatea: „Noi, neobişnuiţi cu curajul/ emanat de bucurie,/ trăim ghemuiţi în scoicile însingurării/ până când iubirea părăseşte înaltele-i temple/ şi apare sub ochii noştri,/ şi ne eliberează întru viaţă.// iubirea ajunge/ cu trenul ei încărcat de binecuvântări,/ de rememorări ale unor vechi desfătări,/ de istorii imemoriale ale durerii.”

Iubirea este cea îi eliberează de frică – acest leitmotiv prezent în opera tuturor scriitorilor afro-americani după cum am afirmat anterior, iubirea este cea care restabileşte armonia şi echitatea şi care dă valoare vieţii umane: „Totuşi, dacă suntem îndrăzneţi,/ ea sparge lanţurile fricii/ din sufletele noastre,/ ne eliberează din timiditate,/ În fulgerul ei luminos/ ne încumetăm să fim bravi/ şi deodată realizăm// că iubirea înseamnă tot ce suntem/ şi tot ce vom fi vreodată./ Numai iubirea ne face liberi.” (traducere Petru Dimofte) Libertatea, atât de dorită şi invocată de poetă, este o temă recurentă în opera acesteia. Şi asta pentru că Maya Angelou se identifică cu comunitatea sa şi vorbeşte în numele tuturor negrilor oprimaţi pentru care libertatea este cel mai râvnit lucru.

Dorinţa de libertate se manifestă şi în poemul Totuşi, mă ridic, unul dintre cele mai cunoscute poeme ale sale care ilustrează determinarea individului de culoare de a învinge în lupta cu societatea rasistă a albilor americani: „Mă poţi denigra până la începuturile istoriei/ Cu acidul minciunilor tale brăzdând un cer pitic,/ Mă poţi acoperi cu cel mai abject noroi -/ Eu, totuşi, precum colbul, voi continua să mă ridic./(…)/ Asemeni miilor de luni şi sori,/ Cu precizia mareelor sosind după neîntrerupt tipic,/ Asemeni nădejdilor îmbobocind mereu,/ Voi continua să mă ridic.”

Poeta pare hotărâtă să demonteze scenariul distructiv pus la cale de oponenţii săi albi, iar îndârjirea ei creşte concomitent cu creşterea dificultăţii obstacolelor pe care le are de înlăturat: “Doreşti să mă vezi căzută-n genunchi,/ Cu capul plecat şi cu ochii în jos?/ Cu umerii căzuţi ca nişte lacrimi,/ Supusă de suspinul unui suflet frumos?// Te simţi copleşit de mândria mea?/ Nu o mai lua atât de personal,/ Pentru că eu râd ca şi cum aş fi proprietara/ A mii de mine de-aur în curtea-mi de sub deal.// Vorbele tale mă pot împuşca/ Ochii tăi mă pot spinteca zilnic,/ Ura ta mă poate ucide,/ Dar, totuşi, ca aerul, voi continua să mă ridic.”

Poeta descoperă în sine calităţi remarcabile pe care oponenţii ei nu au ochi să le vadă din cauza urii rasiale. Conştientizarea acestor calităţi îi conferă poetei o mare încredere în propria persoană şi îi insuflă o puternică credinţă nu în victoria ei personală, ci în victoria tuturor negrilor oprimaţi: “Te întristează feminitatea mea?/ Este pentru tine o surpriză dintre cele mai rele/ Că dansez ca şi cum aş avea diamante/ La încheietura coapselor mele?// Dintre cele mai ruşinoase cocioabe ale istoriei/ Eu mă ridic/ Mai sus de un trecut cu rădăcini în durere/ Eu mă ridic/ Sunt un ocean întunecat, larg şi plin de talazuri,/ În vârtej şi-n tremur suport flux şi reflux./ Traversând nopţi de groază şi spaime/ Eu mă ridic/ Într-o dimineaţă proaspătă şi clară/ Eu mă ridic/ Aducând toate darurile primite de la strămoşii mei,/ Sunt visul şi speranţa celui robit, cu paşii grei,/ Eu mă ridic/ Eu mă ridic/Eu mă ridic” (traducere Petru Dimofte). Frumuseţea poemului constă în tăria şi tenacitatea cu care poeta îşi proclamă credinţa ei în învingerea tuturor dificultăţilor, iar repetarea ultimului vers de trei ori în finalul poemului confirmă acest lucru.

Cântecul secerişului de Jean Toomer descrie viaţa grea a negrilor care muncesc pe plantaţiile albilor din zori de ziuă şi până în noapte: “Sunt un secerător ale cărui braţe se odihnesc la apus. Spicele mele de ovăz sunt toate adunate/ Dar sunt prea înfrigurat şi prea obosit ca să le leg într-un snop/ Şi mi-e foame.// Sparg un bob între dinţi./ Nu-i simt gustul./ Am stat pe câmp toată ziua. Gâtul mi-e uscat/ Mi-e foame.// Ochii îmi sunt acoperiţi de praful din lanul de ovăz la vremea secerişului/ Sunt un orb care caută cu privirea pe dealuri snopii altor secerători(…)./ Mi-e teamă să strig. Dacă mă aud şi-mi dau boabele lor de ovăz, grâu sau porumb?/ Am stat pe câmp toată ziua./Mă tem că nu le mai pot mânca./ Mă tem de foamea care mă bântuie./ Urechile mele sunt acoperite de praful din lanul de ovăz la vremea secerişului./ Sunt un surd care îşi încordează auzul ca să audă strigătele altor secerători ale căror gâtlejuri sunt şi ele uscate.”

Tabloul descris de poet este deprimant: foamea şi munca până la epuizare în condiţii de vreme toridă reprezintă un modus vivendi pentru oamenii de culoare. Motivul foamei se repetă obsedant însoţit de motivul fricii: „Mi-e foame. Gâtul mi-e uscat. Acum că soarele a apus şi sunt înfrigurat, mi-e teamă să strig. (Ei, fraţii mei!)// Sunt un secerător. (fir-ar să fie!)/ Spicele mele de ovăz sunt adunate toate./ Dar sunt prea obosit ca să le leg într-un snop./ Şi mi-e foame./ Sparg un bob între dinţi. N-are niciun gust./ Gâtul mi-e uscat… “

Este evident că această corvoadă zilnică îl împinge la exasperare pe bietul negru care îşi găseşte alinarea în invocarea tovarăşilor săi de suferinţă: “O, fraţii mei, lovesc cu palmele, încă moi, miriştea. (Şi voi loviţi cu palmele voastre moi miriştea). Durerea mea este dulce. Mai dulce decât toate boabele de ovăz, grâu sau porumb. Ea mă face să uit de foame.” (traducere Daniela Andronache)

Ultimul vers al poemului spune totul despre situaţia extrem de grea a negrilor de pe plantaţii care recurg la o soluţie de neimaginat pentru un om obişnuit – aceea de a înlocui foamea şi setea cu suferinţa. Pentru nişte oameni aflaţi la limita supravieţuirii, suferinţa, pe care ei o trăiesc cu voluptate, este ca un drog care îi tine în viaţă şi le dă puterea de a îndura sărăcia, umilinţa şi ostilitatea albilor.

Şi pentru poeţii afro-americani care aparţin “Renaşterii din Harlem” situaţia este una extrem de grea. Scrisul pentru ei nu reprezintă doar împlinirea unei vocaţii ca în cazul altor poeţi, ci şi o armă de combatere a rasismului şi, în acelaşi timp, o datorie de onoare faţă de fraţii lor de suferinţă. Suferinţa semenilor lor este şi suferinţa lor proprie, de aceea poezia acestor poeţi impresionează prin dramatismul şi impetuozitatea trăirilor, prin forţa sentimentelor exprimate în versuri, prin tonul ei confesional simplu, direct şi percutant.

În concluzie, a fi poet afro-american este, fără îndoială, o grea misiune aşa cum sugerează şi Countee Cullen în poemul Şi totuşi mă minunez: “Nu mă îndoiesc că Dumnezeu este bun, milostiv şi iubitor (…)/ Şi totuşi mă minunez de acest lucru curios:/ Să faci un poet negru şi să-i porunceşti să cânte!” (traducere Daniela Andronache).

Notă: poemele cuprinse în acest eseu critic şi care, în varianta lor originală, au fost publicate în limba engleză, provin de pe site-ul www.poemhunter.com