***

Rodia de ani roşii

cicatrice în fruntea unui foc negru

defileuri sub un astru iute la mînie

dialog al sîngelui cu zăpada

urme roşii apăsate de zbiri şi astre

un foc otrăvit ne-a fost tras pe piele tare

un festin de fructe otrăvite

între docilitate şi mişcare o mare

pulsaţie a fiinţei vîntul

şi ploaia alină rănile, anii

sterpi înaintează cu ochii închişi.

 

***

Atingînd clapele luminii

zeul-copil aruncă figuri

paralele, umbre armonice

se face cascadă de cuvinte

în cristal – e prea surd

glasul peren, cel etern

e lovit – forma zeului

trecu pe-aici, se odihni

printre petale de argilă

dădu naştere, surîzînd,

florii umane, se topi apoi

ca un suspin şi nu era acolo

frica unduind – lumina-n

tine mai află lumină

în sămînţa ce nu se stinge.

 

***

Lumina se deschide sub orizont

cu ample terase de melodie

intră-n adîncul pădurii ca un somnambul

penetrează-n corpul adormit

de înflorire pentru o clipă încarnează

primăvara şi se mistuie-n germinaţii,

un avion pare încărcat cu fluturi

cu ochi scînteietori de argint ne priveşte

ne priveşte cum venim şi plecăm cum

umblăm de colo colo într-un verde calvar.

 

***

Zeul doarme

în visele noastre vremelnice

izvorul sub lună pare pietrificat.

 

***

Cu hainele pe mal lăsăm

numele noastre, lăsăm

forma noastră pe nisip

cu ochii închişi corpul nostru

întră în mare, în marea sinelui.

 

***

Peste negrul tău velier

între arcul dublu al buzelor tale

o pasăre din paradis îşi desface aripile.

 

***

Privirile noastre se încrucişează

ţes o mantie purpurie de foc

o iederă aurită te acoperă cu un surîs.

***

Izvorul doarme cu ochii deschişi

noaptea de jad se-nvîrte lent în jurul ei

însăşi, grădini de apă flori de foc

reţin viaţa să nu treacă – iubirea

ta istoveşte piatra seacă.

 

***

Rîu stagnat

doi trei arbori nemişcaţi,

nori răzleţi de cristal, stelele s-au oprit

într-o veste de bun augur

o fată-şi desface pasul ca o flacără

ce înaintează, o frumoasă velă

feminină, un fulger frumos ce taie

timpul în două, umerii mei

îşi amintesc de dinţii ei îndrăgostiţi

noaptea polară arde-n delir.

 

***

Cînd lumea îşi întredeschide

porţile sale îngerul moţăie

la intrarea în grădină, în priviri

îţi rîd ciudăţeniile unui cer

ce nu-i al tău, gura ta o adîncitură

într-un pămînt condamnat

să se repete fără răgaz – cu toţii

sîntem indignaţi pînă şi morţii

se înroşesc şi oasele lor gesticulează

ca orbii, oasele mîniei, cefele de taur

şi frunţile înguste iau foc –,

o formă iute-şi desface aripile

imprevizibile, instantaneu.