Eugen D. POPIN

nocturnă

străzile

ascund cerul

sub streşinile caselor

lângă desenele de pe caldarâm

un câine flămând

fără stăpân

 

cucuveaua din turnul bisericii

ciuguleşte imperturbabilă

umbrele din vitrinele întunecate

 

insomniile

ies precum manechinele

la plimbarea nocturnă

 

pe terasa pustie

a cafenelei de peste drum

un muc de ţigară fumegă apatic

 

Berlin, 2008

 

peisaj cu oameni

la masa de vizavi

dinaintea unui ceai rusesc fără zahar

doi indivizi

vizibil crispaţi

el – evident under cover şi plătit de stat

ea – o exoftalmică şi distrofică racolată ad-hoc

înotând incoerent în rochia invadată de roşul strident

amândoi – imaginea în sine e genială –

sunt numai urechi şi urechi

iar urechile tulbură impertinent până şi cerul

 

o-la-la ” Dumnezeule câtă onoare

ori de câte ori deschid gura

am senzaţia ca sunt Amos

fiecare cuvânt al meu e aspirat instantaneu

de cei doi – practicanţi ai disciplinei

vede şi aude

 

atunci când îmi savurez tăcut

esspresoul cu frişcă

nefericiţii

inundă hexagonul artezienei

cu un dialog incolor

bănuiesc penibil şi pentru peşti

(pe nepusă masă

o pisică neagră sare în poala onorabilei

oferind generos detaliile tehnice ale afacerii)

 

Timişoara, iunie 2010

 

succesiuni

n-am să pot evita

bulevardul

puzderia de oameni

care îşi plimbă

absenţa

consoarta

privirile

 

intru în puhoi

după câţiva paşi

mă şochează

un râs isteric

din care lipseşte

bucuria

apoi un comentariu

care frizează frivolul

mă acuză de preţiozitate

 

inevitabil

balansul

între a înţelege

şi a tolera

devine involuntar capitulare

 

refulare

e greu

să-ţi pui viaţa într-un geamantan

şi să pleci

să laşi de izbelişte

tot ce-ai fost

ce-ai iubit

ce-ai pierdut

s-o tai de nebun peste arătură

şi să mergi

să tot mergi

din zori

pân’ ce soarele osteneşte

fără să şti măcar încotro

înspre cine

înspre ce

 

iar mai greu de înţeles e

ce pleacă odată cu tine

dacă pleacă

iar odată plecat

rămâne în tine slăbiciunea

de a-ţi fi strămutat

de bună voie

trunchiul

căci ele

rădăcinile

rămân

în murmurul neauzit

de la utrenie

de la fiece vecernie

 

cândva

după ce vei fi trecut peste tulburarea

ce te-a purtat departe

ai să re-găseşti

în partea din tine

pe care o credeai pustie

câmpia

drumul de ţară

angoasa

faptele   

anii

surâsul

lăcrima

 

 

JURNAL

II

nu mă voi răsti la cei care

au devastat fără milă

puţina mea copilărie

nici pentru că m-au gonit din naos

nici pentru că în loc de lapte

mi-au dat lapte de cucută

şi fiertură de trompeta îngerului

căci i-am iertat

pe toţii

chiar şi pe cei care l-au trimis pe bunicu’ în ceruri

chiar şi pe cei care l-au amuţit pe tata fără milă

 

da

pe toţi

i-am dăruit nemărginit

cu smerenie

şi binecuvântare

 

1951 – 2014

 

încremenire

după ce n-a mai avut motiv

să-şi muşte limba

tremurând de teama individului

cocoţat cu de-a sila

pe tronul înţeleptului

a simţit nevoia

să dea de pământ

fără milă

cu mentalitatea

şi umilinţa lui

de est european

până ce

paginile

orânduite în tărtăcuţă

au început să arunce cu flăcări

şi fulgere

peste îngâmfare

şi-n ştaiful

arborat sub pălărie