Ea pleacă astăzi la Köln

 

La început a fost Ar-Macedonul

Către sfîrşit s-a vădit a fi

Destul de valid Armaghedonul

Ceea ce ştiu, ştiu, ceea ce cunosc, cunosc,

Totuşi Zona Crepusculară există

Şi durerea la fel

Frica naşte frică şi întuneric

Şi-atunci, la ce bun Nodul Gordian

Pe care nu am putut să-1 desfac

Eu cu mintea Altcineva mai grăbit

Cu o sabie cu tăişul destul de subţire

L-a lovit şi 1-a împărţit pe din două

Nodul a început alfabetul

Mi-a mărturisit mai deunăzi

Un mexican iscusit

Iar funia poate fi făgăduinţa

Unui zeu tutelar

Ştiu bine asta

Cu toate astea povestea

Nu se mai poate dezminte

Şi strig Peisajul îngroapă cuvîntul

Eu mă opun cu tot adevărul Naturii

Care distruge

Nu-s nici pe de parte ruina

Pe care acum o şi credeţi

Zeul nu se dezminte pe sine însuşi

Vai ţie fie Petronie fată cu nume de piatră

Şi care urci între umeri

Un bolovan drept povară

Zilele regelui însă

Sînt şi vor fi pentru noi

Din ce în ce mai puţine

Aşadar, vino şi du-te

Du-te şi vino tot mai zadarnic

Mişcîndu-te în derivă

Pentru pumnul de clipe

Strînse de tine într-un pumn

Dar sparte în cele din urmă de ţărm

Fărîmiţate, pierdute

Nimeni nu se mai gîndeşte la nimeni

O grabă neînţeleasă îngînă

Destul de veselă lumea

Arzîndu-ne tălpile

Mai totdeauna

Şi ni se pare cel întîlnit

A fi de bunăseamă un altul

Mereu un altul

Dar în ţările-n care

Viaţa curge după voinţă

Nu se mai moare de bătrîneţe

Şi după voinţa mai multor oameni

Viaţa şi somnul tău deopotrivă

Curgeau cît se poate de firav

Obosite şi fără de vlagă

Şi sigur silabele gîndului tău

Despărţite fiind de văditul hiat

Pe cît de cuminte pe-atît de adînc

Totodată fatal pentru noi amîndoi

Împreună

Şi poate de aceea

Suind cu nebunii alături de tine

Un povîrniş tot mai straniu

Din ce în ce mai oniric

Devii din ce în ce mai străină

Cu tot mai puţini cunoscuţi

Din ce în ce mai stingheră

Şi obligată să plece

Luneci din ce în ce mai acut în lumină

Vezi cum se dilată un fluviu

Curgînd în zona de jos

Către mare

La cota cea mai de jos

A propriei tale fiinţe

Tu te crezi pasăre

Si-atunci în derivă

La cota cea mai de jos

A umanităţii

Ţi-amesteci lacrimile

Cu cele murdare ale călăului sigur

Mult mai sigur pe sine

Uite,astăzi semantic şi fără

Pic de tandreţe ţăranul

De-a dreptul utopic

Ţine o coasă în mînă

Dar moartea, nu vrea să vină fără motiv

Noi doi amîndoi oglindindu-ne

într-o oglindă destul de fluidă

Evident nu semănăm

Unul cu celălalt nici pe departe

Mai mult încă

Tu te vezi fiară

Pe tine însuţi

Şi atunci, cine

S-ar mai putea îndoi

Că eşti fiară?

Priveşti lung în zarea pustie

Cum se zbuciumă marea

Şi cum se loveşte de ţărmuri

Două, trei ochiade furişe

Şi-ajunge furia de sine

Chiar şi trecută

îmbrăcată cu blana de apă

Lumea se vede altfel

Torcînd cuvinte nepotrivite

Glorii orgolii urgii petrecute noaptea

Sub luna pe care

O strîngi în braţe

Şi te trezeşti buimacă-n poemul acesta

Abia reuşind să-ţi extragi culoarea

Dintre cuvintele care

Vor naşte suave ori răguşite

Vezi bine, o altă lume

Vor năvăli înţelepţi şi nebuni

Deopotrivă

Sunete voci şi dintre voci răsărind

O lumină suavă

O altă lume foarte posibil

Va trebui să existe

O linie de adunare

Pe cer tras în verif Carul Mare

Şi-n luxul posibil

Tras de pe cerul nopţii

Tîrzii de singurătate

Meteoritul gata să cadă

Încovoiat labirintul

Aproape de Domul din Koln

De ritul straniu, am zis, oniric

Şi care uimeşte

Un om cenuşiu post modern

Dar şi pe femeia din barcă

Cu scheletul

Extras dureros

Dintr-un mediu ostil

Şi levitînd scînteind

Deasupra vîntului şi a cărnii uscate

Simte gura de animal

Cum se deschide

Şi trupul şi-o parte a fiinţei sale

Desfoliindu-se întreit

Undeva destul de aproape de sine

Topindu-se parcă vrăjit

De-o muzică tînără.