(22-23 iulie 2014)

 

Cel mai aproape de pisc ajunsesem pe 2 mai 2014, când am condus mașina până la cota 2300 metri, pe ruta Subaru, plecând din orașul Kawaguchiko. Nămeții de zăpadă încă netopiți mi-au oferit fundalul unor fotografii cu piscul în toată splendoarea lui, printre ramuri abundente de cireș înflorit. Jos, lacul Yamanaka mă răsfățase și el cu o priveliște fascinantă, etalându-și bordura de inflorescențe „sakura”.

Neîncrezător în bunele-mi intenții, Muntele Fără Egal mi s-a ascuns privirilor de mai multe ori. A refuzat să ni se arate, soției mele și mie, când am urcat în Sky Tree (cel mai înalt turn de televiziune din lume la acea vreme), la inaugurarea sa oficială, întâmplător în aceeași zi de 22 mai 2012, când participasem, în Palatul Imperial, la ceremonia ceaiului, cu perechea suverană. Era înnorat. Turnul, de 634 metri (ceea ce în japoneză s-ar putea numi „mu-sa-shi”, amintind de cartierul Musashino în care este construit, dar și de nava de război Musashi), își ascunsese vârful în nori, obturând vizibilitatea care, în zile senine, permitea captarea imaginii până la 100 km, unde veghează semeț onorabilul Fuji.

Rarisimă dăinuire geologică zidindu-și multimilenara existență pe temelia celei mai mari insule a arhipelagului nipon, bătrânul Fuji ni s-a ascuns privirilor și când am vizitat muzeul în aer liber din Hakone, tot în 2012, fiind înnorat. Spre consolare, am admirat acolo „Sărutul” lui Brâncuși.

Altă dată, vizitând Shizuoka cu un grup de diplomați, deși ajunseserăm la poalele lui, misteriosul Fuji a preferat să rămână mascat în desișul unei pâcle albe. Mereu îmi aminteam venerația cu care îl tratează localnicii, printre cei „Trei munți sfinți” (Sanreizan) ai Japoniei: Fuji, Tate și Haku. Involuntar, îmi dezvoltasem în timp, o instinctivă fascinație față de „Înălțimea Sa” amintindu-mi de turnul unei biserici din interiorul cetăților fortificate ale Transilvaniei medievale.

Un vechi proverb nipon spune: „trebuie să fii nebun să vii în Japonia și să nu urci pe Muntele Fuji; dar trebuie să fii și mai nebun să-l urci a doua oară”. Semnal că trebuie să fii bine pregătit pentru un urcuș auster, o încercare dificilă, un eveniment ce se petrece, de regulă, doar odată în viață.

 

Etimologii ale cuvântului Fuji

Documentându-mă asupra modului de escaladare a piscului, am înțeles că, printre alte schimbări, odată cu aerul se rarefiază și grijile. Rămâne doar grija propriului corp. Celelalte griji, cotidiene sau perene, profesionale sau sentimentale, devin evanescente pe neobservate. Am înțeles că exercițiul ajunge să fie, la un punct, aproape o probă de supraviețuire.

M-am documentat puțin și asupra etimologiei cuvântului Fuji. În scrierea kanji, el poate însemna abundență, bogăție sau „om onorabil”. Ar putea să semnifice și nemurire (Taketori Monogatari, sec. X), sau „fără egal”, după o scriere mai veche. Printre multiplele interpretări, am reținut-o și pe aceea a savantului Hirata Atsutane care, în secolul al XIX-lea, considera că Fuji ar însemna „munte drept ca un spic de orez”. Aceasta ar corespunde unei simbolistici sacre: orezul cel de toate zilele reprezentând Olimpul nipon. Există și o altă interpretare, a britanicului  Bob Chiggleson (1854-1944), ca provenind din cuvântul „fuchi” (foc) al triburilor Ainu, dar care este contrazisă de acei cercetători care constată că numele „Fuji” ar fi prea puțin răspândit în rândul populației Ainu.

 

20 iulie 2014

Cea mai mare problemă o am cu genunchiul stâng. S-a înrăutățit de la o zi la alta. Sper să nu fie un semn rău! Este duminică seara, iar peste două zile voi urca pe Muntele sacru al Japoniei. Nu pot să amân. Nu trebuie! Am aproape 63 de ani, când să o mai fac? Lunea cealaltă voi pleca în țară. Sezonul de urcuș se rezumă la lunile iulie – august, iar eu mă voi întoarce în Japonia pe 3 septembrie. Se pare că aplic formula: acum sau niciodată! Și totuși…Dacă merg 5 minute, mă doare genunchiul de încep să șchiopătez. Mizez pe faptul că tendonul sensibil se va încălzi, că voi avea cârjă în care să mă sprijin și că nu voi fi nevoit să-l forțez. Vor fi maximum 10 ore de urcuș, inclusiv popasurile (dar, oare, numai orele contează?). Ca să găsesc în orice necaz și o oportunitate, avantajul genunchiului bolnav ar fi acela că, tocmai el mă va înfrâna de la vreun efort (curaj) exagerat, care să-mi creeze alte probleme, de respirație sau de inimă. Nu mai dau înapoi! Alexandru, colegul ce s-a încumetat să mă însoțească, are doar 26 de ani (cu 12 ani mai tânăr decât fiul meu) și nu știe de problemele mele. Nici nu trebuie!

 

21 iulie 2014

Mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi încerca escaladarea altitudinii maxime din constelația insulară niponă! Voi merge doar atât cât îmi va permite Pronia, cât mă va învrednici să mă apropiu de Cer. Premisele nu sunt prea încurajatoare. Genunchiul stâng mă deranjează în continuare, pocnește când calc mai drept, mă încearcă o senzație constantă  de frig și mă doare la urcatul scărilor (o fi și-un dram de psihoză?). Ieri, colac peste pupăză, când am înghițit o linguriță de miere de albine, m-a săgetat o măsea pe stânga (tot stânga – oare m-am specializat în „stângăcii”?). Azi dimineață, spălându-mă pe dinți, junghiul a recidivat, iar când am mâncat ceva fierbinte, la prânz, iarăși. Sper să fie doar atât!

Acum îmi dau seama că, din motive de vreme, am amânat „aventura” pentru o zi de 22, providențială, cum aminteam, ținând cont că 22 noiembrie este ziua fratelui meu. Inițial programasem pentru 18/19 iulie, dar prognoza meteorologică (cu minus 1 grad sus și cu ploi pe traseu) m-a determinat să o amân. O colegă n-a mai amânat și, pe 18 iulie, s-a oprit înainte de pisc, întorcându-se. I-a fost rău. Da, mă simt vulnerabil, trebuie să fiu prudent!

Recent mi s-a rupt vârful cuțitului de bucătărie. Aveam două soluții: să cumpăr altul, sau să-l repar. Am mers la polizor în subsol și i-am refăcut vârful, scurtându-l puțin. Prin comparație, mă gândeam că și eu pot fi reparat la nevoie, ca și cuțitul: să fiu folosit doar la capacitatea pe care o mai am, diminuându-mi dimensiunile și ambițiile. Așa pornesc, cu gândul că, ținând cont de toate defecțiunile mele, încerc, fără a mă compara cu nimeni, decât cu mine cel de ieri. Colegul, Alexandru, dacă va putea și va vrea, se va desprinde și va urca singur, mai repede. Totul este să-mi dozez efortul, să nu forțez mai mult decât pot și să mă opresc la limită, indiferent unde mă voi afla. Mă rog Domnului să mă ferească de vreo criză care să-mi anihileze capacitatea de a mă întoarce. Poate mă încumet la o încercare năstrușnică, să nu spun nebunească, la vârsta și la starea sănătății mele. Cu siguranță, în încercarea mea pot fi luat drept un aventurier novice, și nicidecum un adevărat alpinist. Noapte, frig, urcuș, monotonie, poate ploaie, dureri de genunchi și de măsea, rucsacul greu în spate, ghetele noi, poate pietrele vor intra în ele să mă deranjeze. Răbdare, răbdare, calm, voință, încredere, nădejde și… cine știe, poate voi reuși!?

  

23 iulie 2014

Dumnezeu m-a ajutat, am reușit! Niciodată nu voi mai ajunge, cu picioarele pe pământ, atât de aproape de Cer. Faimosul cățărător George Mallory își explica atracția înălțimilor prin simplul fapt de „a ajunge acolo”. Am ajuns și eu, acolo!

Am plecat din Tokyo împreună cu Alexandru, cu mașina, ieri, 22 iulie, pe la 10,20; am luat autobuzul de ora 13,30 de la Kawaguchiko și am pornit pe jos, în jur de 14,20. După multe popasuri, uneori simțindu-mi inima zvâcnind în gât, la 20,15 ne-am cazat la un așa zis hotel „Fujisan” (nu se putea nume mai potrivit!), de unde am plecat spre culme pe la 2,30 noaptea. Am ajuns în vârf pe la 4, am văzut un splendid răsărit de soare la 4,40 și ne-am întors. Jos, la cota 2300 am ajuns pe la 10,30 dimineața, de unde am luat autobuzul înapoi până la Kawaguchiko, continuând drumul cu mașina, așa încât am sosit la ambasadă la 13,30.

Noaptea trecută nu prea am dormit, la fel ca și în cea din 22 spre 23. Dar mă simt bine. Oricum, astăzi nu scriu mai mult, am multe alte treburi.

Mulți spun, când ajung pe culme, că au cucerit muntele. În cazul meu s-a petrecut tocmai invers: ajuns pe culme, m-am simțit cucerit definitiv de Fuji – San. Acolo sus, aerul profan se transformase, nu numai prin rarefiere, într-un aer sacru, primenindu-mi sufletul și marcându-l pentru totdeauna. Voi reveni cu impresii, când voi avea timp.

 

Cerghid, august 2014. Am văzut Fuji, acum pot să mor. ”Et in Arcadia ego!”. Am fost și eu pe Fuji, nu mai conta în ce postură, de alpinist amator sau aventurier novice! „Vedi Napoli, poi muori”. Au trecut mai bine de două săptămâni, am ajuns la casa din Cerghid, am trecut cu mașina prin Ungheniul natal, revenind la „rădăcini”, dar impresiile mă inundă, încă nesedimentate. Frate-meu m-a îndemnat să-mi schițez amintirile și impresiile acum, cât sunt „calde” încă. Încerc să-i urmez sfatul, căci nu degeaba este mai vârstnic și îl numesc „mentorul” meu.

Așadar:

Pe 22 iulie 2014, pe la ora 10,20, am plecat cu mașina din Tokyo, pe autostradă, spre Fuji, mai exact spre Kawaguchiko. La plecarea din garaj am glumit cu Alexandru: „cei patru evangheliști sunt următorii trei: Luca și Matei”, aluzie la doi colegi care se anunțaseră că vin cu noi, dar renunțaseră.

În total, sunt 4 rute de escaladare a nemuritorului Fuji, aceasta fiind cea mai frecventată.

După mai bine de o oră am ajuns la Kawaguchiko, un orășel de munte discret, cu un imens parc de distracții în care rollercoaster-ul domina cerul spre profilul muntelui sacru. Pe 2 mai, când vizitasem pentru prima dată orășelul, ninsoarea purificatoare a petalelor de cireș sporise aerul de sacralitate al naturii ce-l înconjoară.Vis-a-vis de gară am admirat în fugă statuia muzicanților din Bremen, turnată în fontă, cred.  Mi-am imaginat că orașele sunt înfrățite, amintindu-mi o călătorie cu mașina în prima parte a anilor ’90 pe marginea șoselei, o statuie cu aceiași „muzicanți” în piramidă: măgărușul, câinele, pisica și cocoșul. Ce frumos ne citea Mama povestea din Frații Grimm, la gura sobei, în iernile lungi, acasă, la Cerghid!  Firescul prezenței „muzicanților” la Bremen contrasta cu insolitul de acum al statuii din Kawaguchiko. I-am ignorat nefotografiindu-i, cu gândul că bateria telefonului trebuia rezervată pentru Fuji, în aceeași zi.

Intrând la banca Yamanashi Chuo să schimb 100 $ (de rezervă), am întrebat-o pe o funcționară unde am putea parca peste noapte. Cu amabilitatea specifică japonezilor, parte a ospitalității („omotenashii”), m-a invitat să o însoțesc vis-a-vis, în fața gării, la un ghișeu de informații turistice unde se vorbea engleza și de unde am primit o mică hartă cu indicațiile necesare. Am intrat apoi la un restaurant să luăm prânzul. Revenind la mașină, am găsit pe parbriz un bilețel, prin care eram rugați să luăm legătura cu banca. Acolo, amabila funcționară ce mă însoțise la informații, aplecându-se cu respect, mi-a întins o tavă cu ceva mărunțiș ce-mi rămăsese în automat de la schimbul valutar. Câtă corectitudine! – mi-am zis în sinea mea.

Relaxați și bine hrăniți (aleseserăm mâncăruri europene, să nu riscăm nimic, vorba vine!), am plecat spre locul de parcare, conform hărții, de unde urma să luăm autobuzul până la cota 2.300 m, la nivelul 5. Pe partea dreaptă, ne-a reținut atenția o clădire veche din lemn, acoperită cu paie, dând impresia unui mic muzeu. Poate altă dată, îl vom vizita!

În parcare, când să cumpăr biletele de autobuz a câte 2000 yeni, o japoneză spre vârsta a treia ne-a întâmpinat cu întrebarea dacă suntem români, arătându-ne o coală A4 printată într-o limbă română aproximativă (traducere Google!), prin care eram invitați să sunăm la banca Yamanashi Chuo, la un număr specificat acolo. Fără să mai sunăm, ne-am dat seama că era vorba de mărunțișul uitat în automatul bancar la schimbarea sutei de dolari. Apelaseră la internet pentru a traduce fraza în românește.

Urcușul plăcut, pe serpentine, în aerul condiționat al autocarului când afară erau peste 30 ˚C și umiditate excesivă, ne-a oferit reconfortante peisaje cu vegetație bogată, în continuă schimbare.

Câțiva ciorchini de conuri de brad mi-au atras atenția, de un verde ușor mai deschis decât al crengilor.

La cota 2300 ne-am luat rucsacurile și bastoanele, îndreptându-ne spre traseul de escaladare, printr-o mulțime calmă, conștientă parcă de măreția momentului. În dreapta, câțiva căluți înșeuați își așteptau clienții, lângă stăpânii lor. Mi-am amintit de rasa Huțulă, mândria bucovinenilor, originară din Carpații noștri, trasând o paralelă imaginară între Suhard, piscul ce mi-a fascinat ochii copilăriei sub orientarea tatălui grijuliu, și Fuji. Într-un elegant stil japonez, ni s-a sugerat să donăm câte 1000 de yeni (circa 10 dolari) pentru întreținerea muntelui, primind în schimb o insignă ce confirmă prezența pe Fuji-San. Am pornit apoi spre marea aventură, coborând ușor. Coborând? Paradoxal, vreo 200 de metri am coborât, neînțelegând de ce, ezitând, temători să nu fi rătăcit traseul care abia începea, până când, la o bifurcație,  am urmat indicatorul la dreapta, spre urcuș. De la „Stația 5 – Subaru” așezată la nordul muntelui, pe aceeași parte cu Localitatea Kawaguchiko, trebuia să dăm un ocol de aproape 90 ˚, pentru a ajunge pe versantul estic, unde șerpuiește traseul Yoshidaguchi, în zig-zag, cel de pe care turiștii pot observa răsăritul, chiar și dacă nu ajung în vârf.

Destul de abundentă și diversificată, vegetația ne-a însoțit o bună bucată de vreme, pini, cedri, chiparosi si castani, până când a început să se rărească și să se pipernicească, terminându-se în pante aride din rocă vulcanică.

 

La început, când coniferele erau încă înalte, văile unor torenți dezgoleau trunchiuri aduse de viituri și de avalanșe.

Ne alinta o vreme ideală, fără soare, fără ploaie, fără umiditate prea mare. După un timp, stratul dens de ceață sau nori se așternu blând peste drumeagul nostru șerpuit, ca o mângâiere a cerului, în semn de gentilă recompensă și încurajare. Parcă ar fi dorit, printr-o indusă miopie, să ne ferească de perspectiva limpede și aspră a drumului ce aveam să-l parcurgem, să ne îndemne a veghea doar la pașii următori, cei apropiați, lăsând în voia Cerului grijile viitoare aflate deasupra norilor. Ne-am fotografiat „cu capul în nori” și am continuat agale drumul, aplecați sub ruscacul bine fixat pe umeri, cu centură peste piept. În spate, bluza subțire de bumbac cu mânecă scurtă mi se îmbibase de transpirație. Avansam pe un fel de drumeag forestier, uneori o simplă potecă îngustă șerpuind printre copaci robuști, cu rădăcini contorsionate. Într-o pădure de foioase, ne-au atras atenția trunchiurile încovoiate sub formă de „L”, cu latura scurtă înfiptă prin rădăcini în pământul înclinat la aproape 45 de grade. Păreau niște bețișoare paralele scrise de un elev de clasa I. Am presupus că zăpada ce le apăsase masiv în fiecare iarnă le-a forțat să revină la verticală, de fiecare dată, primăvara, să privească cerul, în timp ce un anumit strat de zăpadă le menținea baza trunchiului la orizontală. Altcineva ne-ar putea da o altă explicație, dar eu așa am înțeles. Oricum, nu putea trece neobservat peisajul insolit, inconfundabil, cu rădăcini dezgolite pe alocuri de eroziunea apei, ca în Delta Dunării, susținând copacii ca niște structuri metalice cu zăbrele, bine dimensionate.

 

Urcușul

Din loc în loc, pe alee, de sub nisip și cenușa vulcanică se ivea un material textil ca din saci de iută, probabil pentru consolidarea terenului împotriva erodării prin ploi și avalanșe. În alte locuri mâna omului era și mai vizibilă, prin adevărate trepte din scânduri și bușteni de rășinoase, fixate cu țăruși, după care se aduna un strat de criblură nivelat ca să nu alunece piciorul. Erau și trepte săpate în piatră sau turnate din beton și consolidate cu bare metalice. În zone cu urcuș mai abrupt și denivelat, balustrade din lanț, bare metalice sau funii fixate pe țăruși de fier marcau traseul, oferind o „mână de ajutor” turistului ostenit.

Amintindu-mi de urcușul pe cele 533 de trepte ale catedralei din Köln, în 2006, mi-am propus de la bun început să-mi dozez cu tact efortul, în dorința de a-mi atinge ținta. De aceea, nu făceam economie de popasuri. Abia la opriri, simțeam inima zvâcnind în gât fără să-mi dau seama când o luase la galop, și nu plecam de acolo până când pulsul și respirația nu se linișteau, revenind la normal. Din fericire, n-a trebuit să apelez la micul tub de oxigen din rucsac, de care, de fapt, nici nu mi-am amintit decât la revenirea în Tokyo.

„Pauzele lungi și dese/ cheia marilor succese” – i-am declamat lui Alexandru sloganul ironic din vremea comunismului. Numai că, așa cum am constatat noi, atunci când sunt prea lungi, nu mai pot fi și dese. Probabil, ca să nu-mi sublinieze vârsta și să mă pună în inferioritate, Alexandru nu mergea mai repede decât mine, desigur, tinerețea i-ar fi permis. Ne-a surprins o persoană venind din sens invers… cu spatele. Aveam să înțelegem rostul acestui mers de-a-ndăratelea, abia a doua zi, când noi înșine vom fi simțit cum ne lasă anumiți mușchi suprasolicitați de la gambe și coapse, în timpul coborârii. Până atunci însă, mai aveam o cale lungă și anevoioasă, o probă a rezistenței fizice, a tenacității interioare și a moralului, a răbdării și a propriei voințe. Simpla conștiință a prezentului, fără sofisticare, îmi focaliza în prim plan spiritul esențelor, specific poemului haiku: fără judecăți complicate, fără analize amănunțite, fără paralele metaforice, doar imaginea distilată a locului de aici, în atmosfera momentului.

Pe măsură ce jnepenii se răreau, oboseala cobora în trup și în cuget, ca norii pe care îi depășiserăm, rămași tot mai jos, ca un fular alb cenușiu tricotat la gâtul muntelui. Ne depășeau grupuri sau persoane răzlețe, pe care apoi, la rândul nostru, le depășeam. Entuziasmul de la poale se topea treptat, lăsând loc pe fețe unei expresii palide de oboseală nepăsătoare, de plictis și monotonie. Așezați pe câte o piatră, gâfâind cu barba în baston, oamenii priveau implacabili fix în pământ, ca într-o tainică incantație interioară. Chiar când vorbeau între ei, o făceau pe un ton scăzut, care excludea orice tentație de efort din partea-mi pentru a le înțelege articulațiile verbale.

 

 

Încă mai răzbăteau, printre mici smocuri de iarbă, floricele galbene și albe, răsărite printre stânci sau chiar prin parapetul zidit pe marginea potecii, parapet ranforsat uneori cu grilaj sau plasă de sârmă sau chiar stinghii metalice solide. Mereu aveam tentația să fotografiez fiecare detaliu de acest gen și mereu mă opream cu gândul la bateria ce trebuia să-mi ajungă pentru răsăritul de soare.

Parcă nimic nu-mi amintea de ascensiunile din Carpați, fie ele și pe traseul „Șapte scări” de lângă Brașov, unde cascadele și defileurile, plantele și insectele, copacii cu mușchi pe partea de nord dau o notă de vitalitate întregului peisaj. Aici – nimic! Verdeața se terminase treptat, niciun fir de apă, niciun izvoraș, nicio pasăre, nici măcar o șopârliță, o muscă sau o albiniță sălbatică (deși se zvonește că pe traseul Yoshida ar fi fost observați urși). Lava a blocat de-a lungul timpului izvoarele, forțând șuvoaiele de apă să se strecoare prin subteran până au format cele 5 lacuri ca o ghirlandă în jurul muntelui: Kawaguchi, Yamanaka, Sai, Motosu și Shoji.

Doar piatră și nisip și praf, nori cenușii ca roca vulcanică deasupra capului și alții mai albicioși mai jos, iar noi tot mai anodini, tot mai apatici, tot mai cenușii în interiorul nostru. Nimic nu mai aveam de descoperit, de observat, de admirat, doar poteca șerpuia în dezordinea ei, cu aceleași culori terne, ruginii, cu același fundal sonor de târșâit monoton de ghete și scrâșnet de rocă. La o privire mai atentă, totuși, cromatica rocii era diversă, în amestecul de andezite și bazalt. Nuanțe de cărămiziu sau verzui-azuriu se amalgamau cu fumuriul – negru al rocii vulcanice, alunecând prin galbenul – maroniu mat al unui praf ce se pierdea în griul desuet al înălțimii, semn că structura lavei ce se scursese pe acolo cu milenii în urmă fusese eterogenă, magmele bazaltice din adâncuri revărsând diverse compoziții geologice și picturale.

Nimic din măreția trunchiului de con pe care îl admirasem de la distanță, din tren, din mașină sau din Turnul Mori, nimic de splendoarea picturilor și desenelor atât de populare în Japonia, cu Fuji San. Din cauza copacilor, nu mai vedeam pădurea?! Transfigurat în pietre miniaturale, Fuji, citadelă unică în peisajul cetății nipone, dispăruse din vizor! Îl călcam în picioare, dar în același timp îl contemplam în minte, iar memoria măreției și magnificului său profil mă copleșea, cu clasica-i mitră albă de nea, oferindu-i un aer patriarhal. Unde era el acum? Unde eram eu? Mă contopisem cu el? Mă cufundam în el ca în pietrișul de sub picioare? Mă luptam cu el, sau dimpotrivă, îl mângâiam cu pașii mei, curtându-l? Sau el mă ocrotea la pieptu-i. Deși o lume întreagă mișuna pe lângă mine, mă simțeam în dialog direct cu el, cu muntele fără egal, cel ce mi se oferea simțului tactil, ascunzându-se celui vizual.

Bătrânul și muntele! Măreția gravă a nuvelei lui Hemmingway ce îmi revenise în minte mă încuraja să îmi asum, la urma urmei, chiar și eșecul acestei încercări, dacă va fi cazul. Îl simțeam arogant, chiar ostil, pe trufașul Fuji, dându-se atât de înalt și privindu-mă „ca de pe Ceahlău”, dar îl adulam, din același motiv. La urma urmei, se dovedea chiar ospitalier! Putea să fi avut șerpi veninoși, scorpioni, viespi, spini sau alte asemenea arme dușmănoase?! Dacă ar fi plouat cu găleata, sau ar fi bătut vântul? Dacă mi-aș fi luxat vreo gleznă, sau mi-ar fi cedat genunchiul? Dacă aerul tot mai rarefiat mi-ar fi tăiat respirația? Dacă m-ar fi cuprins vreun abces la măsea, sau, mai ceva, dacă ar fi început să pufăie, domnul Fuji, tocmai atunci, să scoată flăcări, cenușă și pietre pe nări, să erupă? Dacă, simțindu-mi persoana neavenită că-l zgârie cu ghetele pe spinare, s-ar fi înfuriat într-atât încât să se burzuluiască la mine? Ar fi putut să se cabreze puțin, ca un cal nărăvaș și să mă arunce în genunchi în fața sa, cel mai „înalt personaj” al Japoniei! Sau să tușească puțin din adâncul plămânilor încinși de o pneumonie milenară.

Mă simțeam un pustnic plecat din lume, izolat de toți cei ce-mi fuseseră apropiați, fără nicio posibilitate de a relua legătura cu ei, rupt de orice alte realități, concentrat asupra unui singur fapt: urcușul. Starea materială, bogăția sau sărăcia, se goliseră de sens. Răbdarea devenise cuvântul zilei. O benefică asceză pusese stăpânire pe mine, alungând orice proiecte de viitor, ambiții, dorințe, ispite, remușcări sau regrete. Creierul refuza angajarea în raționamente profunde și nici măcar nu se obosea să proceseze coordonatele momentului: încotro ar fi punctele cardinale, câte grade ar avea panta pe care urcăm, la ce altitudine am ajuns etc. Părea că a fixat comutatorul gândirii pe faza „economic”, refuzând orice consum de energie cerebrală. Nu puteam spune deloc că aș fi animat de energii debordante, însă mereu găseam resursa minimă pentru pasul următor.

Am trecut de stația nr. 6 fără satisfacția vreunei izbânzi, fără vreo bucurie aparte a împlinirii unei etape. Alexandru și-a pus căciulița și o scurtă de vânt, explicând că e mai sensibil la răceală. Eu, simțindu-mi încă bluza transpirată între spate și rucsac, am continuat o vreme așa, până când, la un nou popas, am trecut la căciuliță, mănuși și un jerseu ușor. Erodată de aerul tot mai rece al altitudinii, esența verii cobora pe neobservate, lăsându-ne singuri cu pașii noștri târșâiți, tot mai răcoroși. Doar la stația a șaptea m-am înviorat puțin, gândind că această cifră aduce noroc chiar și la japonezi, cu cei „șapte zei ai norocului” (shichifukujin), sau cu „Cei șapte samurai” ai faimosului regizor Akira Kurosawa, ce mi-a marcat adolescența.

 

Când înspre dreapta, la orizontul oblic, cerul a început și el să se îmbrace în culori mai calde, urmându-ne exemplul, am observat prima pată de zăpadă alungită în umbra unei văi abia sesizabile. Eram încă în bluză și nu simțeam frigul, deși palmele îmi erau reci, mai ales degetul mic de la mâna dreaptă, cel operat.

Se vorbea încet, nimeni nu țipa, totul se derula ca o procesiune calmă, fără efuziuni, fără exclamații sau onomatopei montane europene de genul „o-la-ri-o”. Se auzea doar hârșâitul pașilor prin grohotișul rostogolit de-a lungul mileniilor. Nici măcar la popasurile amenajate, la așa numitele „stații” (10 în total), în japoneză – „gogome”, unde există cabane montane din lemn, nu se aud zgomote sau muzică. Am citit că în cele peste 40 de cabane de pe Fuji pot fi cazați circa 7000 de oameni. Mai spre vârf, din loc în loc, salvamontiștii anunțau ceva la megafoane, poate avertismente chemând la prudență, sau poate îndemnând anumite grupuri de turiști să se reunească. Se simplifica și viața lăuntrică, după exemplul celei de afară.

Melci cu casa în spinare, alunecam în sus în liniște. În ruscac purtam haine, medicamente, apă, ciocolată, lanterna de fixat în frunte, mănuși, căciulița, șosete de schimb, șervețele, un prosop, tubul de oxigen și alte câteva mărunțișuri. Cu ele trebuia să ne ducem traiul cât mai confortabil până a doua zi, când ne vom fi întors la mașină în parcarea de la Kawaguchiko.

Trăiam lecția unei supraviețuiri rezonabile și demne, o lecție circumscriind ansamblul cunoștințelor și abilităților, al intereselor și capacităților dobândite, toate acestea depozitate într-un plan secund, pentru a lăsa loc, în prim plan, raționalității urcușului.

Mă simțeam la o intersecție. Oricât de infirm și infim păream pe spinarea muntelui, cu casa-mi în spinare, rămâneam același de ieri și alaltăieri. Mi-a venit în minte îndemnul bunicului Matei să mă cunosc pe mine însumi, drept cel mai de preț și la îndemână subiect și obiect de studiu în viață. Îmi eram disponibil studiului, ca și altă dată, dar mult mai mic și mai insignifiant. Nu știu dacă Moșul (cum îi spuneam noi, cei 13 nepoți, bunicului matern) era conștient că-l cita pe Confucius, dar pentru mine, acolo pe Fuji San, pe muntele sacru al japonezilor venerat ca și marele filosof, conștientizarea originii acestei cugetări era la ea acasă. Mă analizam în efortul meu fizic și psihic, pe măsură ce mă apropiam de Cer cu fiecare pas. Timp aveam suficient, iar mintea îmi croșeta simple amintiri fără vreo ordine oarecare. Involuntar, mi-am repetat în gând toate rugăciunile pe care mi le aminteam, sporindu-mi parcă puterile fizice și voința de a înainta. Mă apropiam fizic de înalturi, rugându-mă la Tatăl Nostru care este în Ceruri. Un calm celest binefăcător punea stăpânire pe mine. Undeva pe U-tube, câțiva tineri afirmau că nu au crezut în Dumnezeu până nu au urcat pe Fuji!

Când am vizitat prima dată orașul Kumamoto, în 21-22 noiembrie 2012 (iarăși 22 noiembrie!), localnicii mi-au explicat că o protuberanță conică înălțată în excepționalul parc central vrea să-l imite pe Fuji-San și că fiecare oraș japonez mai însemnat are un asemenea mini – Fuji, pentru cei ce nu pot să urce pe muntele sacru. De fapt, dacă s-ar radiografia sufletul japonez, de bună seamă că forma sa ar fi tot un trunchi de con, reflexie a sacrului Fuji.

Poposeam să-mi pun în ordine respirația, dând răgaz inimii să coboare din gât la locul ei și să se decanteze ca o perlă ce țâșnise în sus din scoica maternă sub atracția unei gravitații inversate. Câteva clipe de odihnă mă îndemnau la o pace definitivă cu mine, uitând orice supărări, angoase, sau dureri lumești. Am uitat o vreme de genunchiul stâng care mă tachinase săptămâni în șir. Ca un automatism, îl ajutam ținându-mă de balustradă (unde era!), proptindu-mă de parapeții de piatră sau beton sau, pur și simplu, apăsându-l cu palma stângă când pășeam pe un prag mai înalt.

Rememorasem spovedaniile sub patrafirul Moșului, din vacanțele petrecute la Icland. Simțeam și pe muntele Fuji senzația unei spovedanii interioare. De fapt și la Moșu, dincolo de păcatele mărturisite vocal, mă simțeam eliberat și de angoasele nerostite. Urcând, îmi rememoram greșelile simțind că, la rândul meu, nu port nicicui ranchiună, iertându-i de mult pe toți cei ce mi-au făcut rău. Scripete de multiplicat efortul intim, ruga, îmi facilita ascensiunea.

Retrospectiv, îmi dau seama că nicio clipă nu m-am gândit la moarte. Nici măcar în glumă, ca în cazul celui ce aleargă mereu sperând că doamna cu coasa îl va ajunge mai târziu. Eu nu alergam, dar mă apropiam de Cer. Nu m-am gândit la moarte nici măcar când am văzut oameni epuizați, oameni gemând sau vomitând. În general solidaritatea umană se ivea doar în momente extreme.  Altfel, fiecare pe cont propriu își purta trupul, chiar și în grupusculul nostru de două persoane, fără lamentări sau efuziuni. Fascinația muntelui sacru ne dădea putere. Aș fi avut cel puțin două motive să mă gândesc la moarte, în legătură cu Fuji. Primul este faimoasa pădure a spânzuraților, Aokigahara, din apropiere, iar al doilea – avionul de pasageri prăbușit pe 5 septembrie 1966 aproape de nivelul 5, Gotemba, cu 113 pasageri și 11 membri ai echipajului la bord.

Sfaturile oferite de gazde la început de drum, în scris și la difuzor, singurele în limba engleză, își probau tot mai mult înțelepciunea și utilitatea: dozați-vă efortul, dormiți câteva ore undeva pe traseu, nu vă desprindeți de grup, întoarceți-vă dacă vă simțiți epuizați etc.

Subțirea haină a modestiei făcea parte din garderoba fiecăruia, pe lângă toate cele trebuincioase din ruscac. În schimb, cojocul bădărăniei, capa aroganței, fracul superiorității sau roba infatuării fuseseră abandonate jos, sau dezbrăcate treptat, pe măsura ascensiunii.

Curios că, deși citisem despre scheletele de pe Himalaya, nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că pe acest masiv muntos s-ar fi putut întrerupe viața cuiva, vreodată. Muntele sacru alungă moartea, chiar dacă „pădurea spânzuraților” de la Aokigahara nu este departe.

Soarele nu prea s-a arătat până la asfințit, când a înroșit ușor cerul, cu irizările lui. În felul acesta, am constatat cu Alexandru că eram norocoși. Dogoarea soarelui, radiațiile sale și lumina la înălțimea aceea ar fi fost mult mai periculoase decât la șes. În cazul meu, ochii și pielea, expuse peste 60 de ani soarelui, ar fi avut de suferit.

Un calm autentic și stenic evapora distanța între mine și Fuji, acea culme spre care tânjisem, până la contopire.

Când ultimul fir de vegetație s-a făcut nevăzut, a început prietenia firavă, ezitantă, cu pietrele. De la stânci și bolovani imenși, până la criblură și firicele de nisip microscopice, o infinită varietate de forme și nuanțe mă însoțea la fiece pas. Puteam descoperi orice, ca în fundul unei cești de cafea: ochi iscoditori de dragon, petale de cireș, chimonouri, cocori în zbor sau greierași pitulați în cave de rezonanță, puteam descoperi origami sau litere pietroase, pictograme sau ideograme, katakana, hiragana, sau kanji semnificând munți (ca o furcă cu trei coarne în sus), sau râuri (trei linii verticale), sau mii de alte obiecte sau creații ale minții omenești. Cu privirea mereu în jos, puteam descoperi în decorul grunjos sau în stânca lustruită fel și fel de hărți misterioase sau coduri secrete, poate chiar icoane ca pe treptele de la Maalula. Noroc că și imaginația îmi funcționa la ralanti – ca și rațiunea. Inima își pompa energia roșie în mușchi, în resorturile fizice și cerebrale, în plămada voinței ce parcă dospise sub aerul tot mai rarefiat. Un ulei miraculos gresa alunecarea privirilor peste colțurile tăioase ale rocii vulcanice. Chiar și ecranat de nori, astrul zilei îmi întunecase bine lentilele heliomate ale ochelarilor, semn că luminozitatea se menținea încă puternică. Am observat asta la popasuri, unde scoteam ochelarii să-mi masez globii ochilor, prin fina  draperie a pleoapelor. La „stații” dădeam și cu apă pe față, să mă răcoresc și să-mi umezesc privirile.

O lăptoasă filosofie primară plutea ca norii prin subconștient, îndemnând la întrebări simple: cine a fost întâi, omul sau Fuji? Imaginația intelectului inhibată prin rațiunea brută, reușea să supraviețuiască, într-o textură mult mai rarefiată. Valorile fizice și morale se reduceau la esențe, iar din încrengătura de interese de la poalele muntelui nu mai rămăsese decât un trunchi gros, trunchiul vieții. Simplificarea cerebrală se petrecea nu în baza unor principii sau reguli, ci mai degrabă prin polarizarea și focalizarea raționamentelor pe experiența inedită de moment.

 

Cota 3.000 – la ”staţia 8-a”

Când am atins cota 3000, soarele asfințise. După o fotografie fugară, am zăbovit să admir cerul roșiatic și lacul ce se vedea jos, departe, pierdut într-o ușoară pâclă lăptoasă. Nu eram sigur dacă este lacul Kawaguchiko sau Yamanakako. La următorul popas am trecut printr-o poartă „torii” ca la intrarea în sanctuarele șintoiste, străjuită de doi lei mari dăltuiți în granit, unul cu gura deschisă, celălalt cu ea închisă. La Naha în Okinawa, în 2012, aflasem simbolistica acestor doi lei denumiți „Shi – Sa”: unul alungând spiritele rele, celălalt atrăgându-le pe cele bune. M-am așezat pe o stâncă în așa fel încât să pot fotografia leul înghițind asfințitul de soare. Apusul înseamnă sfârșitul unei zile, iar eu aș fi vrut ca sfârșitul să nu mai vină, să fie înghițit de unul din lei, iar eu să rămân imortalizat acolo la peste 3 km deasupra mării, ceva mai aproape de cer decât trăisem în ultimii peste 62 de ani. Poza a imortalizat momentul, în timp ce noi ne-am continuat ascensiunea. În general, în religia shinto spiritele investite cu puterea de a aduce fericirea, numite „kami” pot lua forma unor animale sau forme de relief, sau fenomene ale naturii.

Rezervaserăm cazare la hotelul Fujisan, la „stația 8”, de fapt cabană de munte, numită în japoneză „yamagoya”. Privind harta la un popas, am observat că hotelul se afla mult după „stația 8” , mai aproape de „stația 9”, deci mai aveam de urcat, până la cota 3400 m. Când mi-a rezervat cazarea, Silvia îmi atrăsese atenția că doar prin nume poate fi calificat drept „hotel”, în rest condițiile de cazare sunt cu totul modeste. Fiecare așa zis pat este un paralelipiped lung de doi metri, lat de vreo 80 cm și înalt de circa un metru, așa încât în loc de paturi se puteau numi „rafturi de dormit” sau „sertare de dormit”. Credea că mă sperie spunându-mi că nu are baie, ci doar o toaletă comună la care se intră cu două fise de câte 100 de yeni, însă eu gândisem de la început doar la un loc unde să mă relaxez câteva ore, mai ales dacă genunchiul mi-ar fi făcut figuri.

Locul unde se află hotelul, numit „Munatuki Hattyo”, este ultimul obstacol stâncos mai dificil pe traseu, până la pisc. Aici se produce joncțiunea între două trasee (cărări) diferite de urcare: Yoshida și Subashiri. Mai aveam de aici până în vârf vreo 60 de minute. Noaptea senină urcase pe furiș din vale sau din nișele stâncilor, cățărându-se pe lângă noi și ingurgitând întregul peisaj.

Am ajuns la așa-zisul hotel pe la ora 21,15, am servit câte un „noodle” cu fructe de mare făcut de gazde la repezeală cu apă fierbinte turnată peste conținutul din paharul de carton desigilat în fața noastră. La cazare am prezentat actele de identitate și am aflat că la 2,30 se va da deșteptarea pentru a relua urcușul, așa încât să fim pe creastă la 4,40 când va răsări soarele.

Recepționerul ne-a condus la „paturile” noastre. Cum stăteam în picioare privind viitorul culcuș, supraetajat, bordura de scândură de la picioarele patului ne ajungea până la bărbie, așa că puteam vedea ce e „înăuntru” fără să ne înălțăm pe vârfuri. La nivelul de jos, la genunchii noștri, deja unii dormeau. Așa zisele „paturi” erau de fapt un lung șir de cel puțin 20 de culcușuri înguste, în paralel, fără nicio delimitare între ele, decât o păturică subțire pliată în așa fel ca să se înțeleagă că aceasta este lățimea patului. Totul din lemn, scânduri și grinzi. Urma să ne așezăm ca niște cărți în rafturile bibliotecii. O salteluță groasă de vreo 3 cm pe pardoseala de scândură se întindea sub mai multe „paturi”, pentru fiecare persoană fiind rezervată o păturică subțire. Am așezat pe periniță prosopul din rucsac și… m-am întins. Nu pot spune că am dormit, dar m-am odihnit. De vreo trei ori am ațipit, totuși. Probabil, la fel ațipise și vulcanul de sub noi, pentru câteva secole. S-au auzit puține sforăituri sau foieli. Nu prea dormisem bine în ultimele două nopți, deci aș fi avut motive să fiu obosit și să adorm buștean. Cu toate acestea, probabil surescitarea nervoasă m-a ținut treaz aproape tot timpul, în timp ce corpul mi se relaxa la orizontală.

Pe retină îmi reveneau imagini mirifice, cu Luna și Soarele concomitent pe cer în amurg, înainte de a ajunge la hotel, cu orășelul și lacul la poalele muntelui în penumbră, cu petele de zăpadă ascunse în nișe de stânci și cu orizontul roșiatic pătat de nori străvezii.

Scurta noapte a trecut destul de anevoie. Pe la ora 1, Alexandru a ieșit puțin, a stat o vreme în șezut, aplecat să nu dea cu capul de tavan. La întrebarea mea dacă se simte bine, mi-a răspuns că-l doare capul. I-am oferit medicamente, mi-a refuzat aspirina, dar a acceptat algocalminul care s-a dovedit eficient.

După 2,30, înainte de plecare, mi-am spălat ochii și dinții la toaletă și, echipați de drum, ne-am intercalat în șirul indian al licuricilor, înaintând în zig-zag spre creasta alpină. Peisajul ne fascina. O semilună aproape vie stăruia deasupra capului, clară, luminând valea până jos. Stelele răsfirate pe tot cerul sclipeau și clipeau ca pe un brad de Crăciun. Spre culme, licuricii în mișcare își întrerupeau pâlpâirile undeva sus, pe o linie orizontală de luminițe neclintite care îi delimita de alți licurici, statici de data aceasta: stelele. Continuând în sus de la linia orizontală, stelele păreau oameni cu lanterne frontale hotărâți să urce spre semilună, la cota 384 mii km. Cine știe, poate că sufletele unor călători, exaltate de reușita atingerii piscului, n-au mai putut să se oprească din ascensiune, continuând incandescente spre înalturi, spre o galaxie diamantină!

Atrași de Lună, urcam cu toții încet, ca niște oceane miniaturale, umflându-ne apele spiritului.

M-am întrebat de ce nu există reptile sau alte vietăți prin crăpăturile stâncilor. Poate ele, târâtoarele, nu au dreptul să pângărească muntele sfânt, atât de aproape de Cer. Acolo sus au acces, probabil, doar bipedele decente, modeste, capabile să lupte cu propriile nevolnicii. Și totuși, oare, nouă ne este permis să urcăm pe un monument? Văzusem în 21 decembrie 1989 doi tineri, în București, pe statuia lui Mihai Viteazu de la Universitate, luându-i baltagul. Stau și mă gândesc că, am urcat și eu pe monumente: Turnul Eiffel, Statuia Libertății… însă ele au fost construite special în acest scop. Oare monumentul UNESCO numit Fuji a fost construit ca să-l escaladăm? După mai bine de o jumătate de oră de parcurs poticnit a început să se lumineze de ziuă. Norii se colorau treptat, la răsărit, în nuanțe calde, tot mai incandescente. Ohayo gozaimasu (bună dimineața)! Noaptea se restrângea zgribulită, pe neobservate, în cotloanele-i pietroase, numai de ea știute.

Când am ajuns în vârf, pe la 4,20, se luminase de-a binelea, deși Soarele se lăsa așteptat. Șimțeam mâna Cerului mângâindu-mă pe creștet. Față de cei 150 de milioane kilometri distanță până la Soare, ascensiunea noastră nu avea nicio relevanță și totuși, îl simțeam mai aproape. Zorii, numiți în japoneză „goraikō” (sosirea luminii), mă îmbrățișau cu blânde irizări de căldură și gratificație. Muntele acesta s-a format cu 11.800 de ani în urmă, fiind astăzi considerat „tânărul Fuji”, în timp ce „bătrânul Fuji”, după estimările specialiștilor, apăruse mult mai devreme, cu 80.000 de ani în urmă.

Norii la est, straturi – straturi, stăteau ca o cortină grea gata să coboare de pe astrul zilei, prin onduleuri neregulate, într-o irezistibilă și insesizabilă alunecare. Decorul evolua tot mai luminos. Am trecut pe lângă sanctuarul șintoist situat la cel mai înalt punct din Japonia: Kusushi Jinja. Sacralitatea lui de sălaș al spiritului domină înălțimile. Jarul din șemineul cerului se așezase pe orizont. Un kimono auriu brodat pe fundalul albastru învelea în culori calde zeița ce ieșea din ascunziș pentru a se privi în oglindă: Amaterasu. În fiecare zi, schimbându-și chimonoul, ea deschide acest fascinant și unic spectacol, trezindu-și odrasla cu un sărut matinal pe tâmplă.

Privind mereu spre stânga la cerul înroșit, am escaladat și ultima culme, lăsând în dreapta craterul vulcanului în jurul căruia mișunau turiștii, privind spre adâncul său, unde zăpada murdară purta încă semnele iernii. Mi-am amintit gluma colegului care afirmase că se previzionează o erupție a vulcanului în aceeași zi, la care i-am replicat că prognoza este pentru un tsunami la Tokyo! Lăsând la o parte gluma, după cutremurul din 2011 și mai ales la începutul anului 2013, mai multe surse, bazate pe presiunea crescută a magmei, au previzionat o erupție la începutul anului 2015, sau chiar mai devreme, de o intensitate VEI 5 sau 6 (VEI – Volcano Explosivity Index). Desigur, evenimentul depinde de modul cum se eliberează energiile subterane, însă în scenariile mai grave se poate ajunge, spun specialiștii, până la un efect destructiv comparabil cu cel de la Krakatoa, influențând climatul global pe o perioadă de ani de zile. Un semnal în acest sens este și activitatea permanentă a bazelor militare japoneze și americane în apropiere de Fuji, după cutremurul din 2011. De fapt, vulcanul este clasificat în prezent drept „activ, cu un risc redus de erupție”. Institutul Național de Cercetări în domeniul Științei Pământului și Prevenirii Dezastrelor, prin modele matematice, a stabilit în septembrie 2012, că presiunea magmei este acum mai ridicată decât a fost în 1707, la ultima erupție.

Ceva mai devreme îmbrăcasem hanoracul sport cu glugă și cozoroc, ce mă proteja la temperatura aceea de circa un grad. Clima pe culme, considerată „de tundră”, atinge iarna minima de -38°C (1981), iar vara maxima de 17.8°C (august 1942). Craterul, cu un diametru de circa 600 metri, contine 3 focare vulcanice: Komitake, Ko-Fuji si mai tânărul Shin-Fuji.

Ajuns pe cea mai înaltă culme, Kengamine, sub emoția momentului am fotografiat cerul la răsărit pe deasupra capetelor mulțimii. O poartă torii ușor într-o rână, înțesată cu monezi în crăpăturile buștenilor din care era construită, cu un capăt de frânghie atârnând în mijloc de un cârlig metalic, îmi încadra, ca o ramă de culoare închisă, decorul tipic nipon al acelui moment mult așteptat. Am decis să stau acolo până se va ivi astrul, să-l surprind prin poartă cu aparatul meu iPhone Apple. Am fixat și eu o monedă în bușteanul porții, ca ofrandă adusă muntelui ce mă accepta fără niciun strănut. Participarea mea afectivă la spectacolul de lumini, unic în timp și spațiu, atinsese o intensitate aparte. În semn de recunoștință, am privit cerul. Oare acesta este Cerul adevărat, sau există și un al doilea strat de cer mai jos, la fel ca straturile de nori?

 

Pe buza craterului înzăpezit…

În așteptare, l-am rugat pe un norvegian de alături să mă fotografieze pe buza craterului înzăpezit. Am tras și câteva „selfi”-uri și, iată, în sfârșit, mult râvnitul Soare! Pentru el alesesem să urc noaptea. După vreo 4 poze în pripă, m-a lăsat bateria. Cum se putea? Doar tocmai indicase că era încărcată 60%. Mi-am închipuit că e din cauza frigului. Abia atunci, înțelegând că nu mai am cum să sun, am observat că Alexandru rămăsese lângă sanctuarul Kusushi Jinja. Am coborât în grabă, preocupat să-mi încarc bateria. Din nou, amabilitatea japoneză m-a copleșit. La un mic restaurant unde serveau tradiționala supă „miso” fierbinte, o ospătăriță amabilă mi-a adus repede un încărcător, asortat cu plecăciunea de rigoare, arătându-mi o priză apropiată. Imediat ce a început să încarce, bateria indica deja 50%. Da, se oprise din cauza frigului. L-am sunat rapid pe Alexandru care era foarte aproape, pe o bancă, servind ceai cald. După 5 minute am înapoiat încărcătorul, am comandat o supă „miso” cu carne de porc (deși era miercuri, 23 iulie, zi de post, mi-am amintit zicala mamei în asemenea împrejurări: „baba călătoare / n-are sărbătoare”).

Ne-am îndreptat apoi spre Kusushi, unde am mai surprins câteva imagini foto în fața intrării, cu  leii Shi-Sa și cu drapelul japonez pe catarg; am mai zăbovit puțin admirând peisajul, cu un zmeu imens, aproape cât o parapantă, înălțat pe culmea de pe care tocmai coborâsem, și cu valea aridă în jos, pe care se formase deja zig-zagul de coborâtori. Cerul își amalgama culorile la răsărit în noi și noi nuanțe, pe măsură ce Soarele strălucea tot mai sus desenând pe cerul tot mai alb, cu o pensulă imaginară, drapelul Japoniei. Meditând o clipă la cei doi lei din fața sanctuarului, mi s-a relevat o imagine binară asupra lumii: viață și moarte, lumină și întuneric, ascensiune și decădere, sănătate și boală, sus și jos, închis – deschis!

 

Coborârea e mai grea…

Am purces la vale constatând treptat, la fel ca și în viață, că uneori coborâșul pune mai mari probleme decât urcușul. Mă gândeam la pensionarii care se adaptează mai greu la „coborâș” după o viață de ascensiune, nu numai în profesie, dar și în vigoarea fizică, în istețimea minții.

De-acolo, „din vârful țării”, lumea se vede minunată, mai ales când ajungi sus fără dureri, fără răni, fără mari sacrificii. Răsplata primită prin răsăritul de soare, aerul reavăn al dimineții, prin proiectul dus la bun sfârșit, conferă cea mai profundă mulțumire, o mult-meritată stare de bine. Circa o jumătate de milion de alpiniști se încumetă prin acele locuri în fiecare an, o treime din ei – străini. Primul ne-japonez ajuns pe pisc a fost Sir Rutheford Alcock, în 1868, iar prima femeie străină – soția ambasadorului britanic, doamna Fanny Parkes, în anul următor.

Pe piscul muntelui sacru rostisem în gând, ca un automatism, Tatăl Nostru, simțind că trebuie să închin mulțumiri pentru vrednicia acordată fără de vreo osândă, să cutez a urca acolo, mai aproape de Cer ca niciodată. Proverbiala semnificație spirituală a lui Fuji-Yama mă pătrunsese până în fibrele sufletului. Am improvizat gânduri de bine pentru toți cei apropiați, începând cu dragul meu Cosmin. M-am gândit la odihna sufletelor părinților, bunicilor și Unchiului Pompei. La vârsta de 80 de ani, Mama urcase fără ezitare cele 226 de trepte ale monumentului de la Waterloo. Le-a numărat în gând, realizând sus că numărul locuinței sale din Cerghid era, tot 226. Voi fi aflat apoi, la Tokyo, un alt subânțeles al numărului 226, „niniroku”, însemnând  februarie 26, 1936, ziua unei tentative de lovitură de stat.

Lăsând la o parte numerologia, eram singur, absolut singur în fața Cerului, în ciuda mulțimii din jur, în care se afla și Alexandru, bunul meu camarad de drum. Simțeam că așa trebuie să se petreacă totul, după o ordine bine prestabilită, Alexandru rămânând la templu, ca eu să fiu acolo, pe ultima culme, doar cu gândurile mele, aproape de Cer. Undeva citisem că primul om care a ajuns pe pisc a fost un călugăr anonim, în anul 663. Ce-nseamnă credința! Sacralitatea muntelui l-a consacrat din vremi străbune, până prin Era Meiji (1868 – 1912) fiind interzis femeilor, considerate nedemne să-l escaladeze. Atmosfera sacră părea să aștearnă în întreaga zonă, o atmosferă purtătoare a valențelor calmului de tip Zen și a statorniciei nipone. Nobilimea militară, samuraii medievali, obișnuiau să se retragă în liniște, în apropierea actualului oraș Gotemba.

Aerul rarefiat despre care fusesem avertizat de atâtea ori, nu m-a deranjat de loc, ba mai mult, nici nu mi-am amintit de el. Poate că și Soarele sporise presiunea atmosferică. Tubul de oxigen a zăcut undeva în rucsac, neatins. Gândisem încă înainte de plecare, că în momentul în care voi apela la el îmi voi fi pierdut încrederea în mine.

La început, coborâșul părea o joacă. O alunecare pe zgură ca pe fundul unui mojar, unii deschizând pași de uriaș. Paradoxal, coborând, simțeam că urc în continuare spre sine, spre un sine mai limpede, lăsând în urmă praful unei agitații banale, al unor zbateri inutile, al tensiunilor cotidiene ce pătrunseseră în cele mai tainice cute ale rutinei.

În cele din urmă, drumul la întors s-a dovedit nu numai obositor, dar chiar dureros. Nu exagerez dacă îl numesc extenuant. Genunchiul stâng, solicitat tot mai mult, îmi dădea din când în când junghiuri și trebuia să-l protejez. Uneori am exersat și eu mersul deandoaselea, sau în lateral, schimbând mereu ritmul și unghiul genunchilor, ba cu pas de pitic aplecat, ba cu salturi uriașe, ba sprijinit în cârjă, ba fluturând mâinile spre balansare. De două ori am fost nevoiți să ne ferim de tractoare pe șenile care urcau cu alimente și provizii, acoperind în lățime întreaga potecă (de aceea păreau imense). Atunci m-a frapat riscul real al căderilor de pietre, ca un desant ostil, risc de altfel existent și în cazul unor persoane neglijente care ar fi putut prăvăli la vale vreun bolovan. Aceste roci instabile, fiecare piatră, fiecare firicel de cenușă așteaptă răbdătoare următoarea lavă care să le fixeze definitiv în corpul uriașului sacru, din ale cărui abisuri de granit incandescent și-au zămislit formele.

Treptat, am scos hainele de pe mine, până am ajuns din nou la bluza cu mânecă scurtă. Soarele dogorea tot mai tare, așa încât jos, la mașină, ajuns după ora 11, am constatat că sunt 36 de grade. Pe ultimele sute de metri, unde panta se inversase, m-am bucurat de urcuș, căci fiind altfel solicitat decât atunci când îmi frâna alunecarea la vale, genunchiul meu stâng nu mai suferea.

La finele periplului meu alpin, aruncându-mi din nou privirea spre înălțimea care mă cucerise, am avut senzația obsedantă că, în splendoarea sa, veneratul Fuji reprezintă un cumul fără egal al esenței spiritului japonez. În gând m-am înclinat, într-o sinceră reverență. Parcă și timpul se mai liniștise, iar ceasul nu mai alerga așa repede.

În mașină, în drum spre Tokyo, aveam senzația că alunecăm în continuare la vale, că ne scufundăm sub nivelul zero, ca într-un periplu spre Marea Moartă.Probabil, coboram în gând să culeg luna reflectată în adâncuri, ca pe o perlă albă, să o așez pe culmea muntelui spre delectarea fotografilor profesioniști. Mă scufundam în impresii, ca faimoasele „ama”, pescuitoare de perle din insula Mikimoto, golful Ise.

De la bun început am fost marcat de ideea că escaladarea muntelui fără seamăn nu-mi folosește la nimic, în fond, însă tocmai această conștiință a inutilității, a gratuității, mă împinsese să realizez un asemenea plan. În plus, îi promisesem Împăratului. Speram, în sinea mea, să sesizez măcar un fir din densa țesătură de semnificații ale muntelui sacru, muntelui simbol, să întrezăresc măcar o părticică din tâlcul  multiplelor taine. Îl știam plin de mistere și de ape limpezi în adâncuri, păstrând în viscerele sale o legătură ombilicală cu incandescenta lavă ce va răbufni, mai devreme sau mai târziu, spre uimirea întregii lumi.

Oare de ce m-a chemat sufletul și instinctul acolo sus, mai aproape de Cer? Sufletul îmi este de neînțeles. M-am împăcat în viața aceasta și cu bolile, și cu perspectiva morții, cu operațiile, cu multe altele, dar nu mă pot împăca, deocamdată, cu această realitate, că nu-mi înțeleg, nu-mi stăpânesc sufletul. Ar trebui să-l ignor?!

Mă confruntam cu o veche pasiune a adolescenței. Uneori se evaporase, dar acum a revenit în forță: pasiunea de a descoperi lucruri noi. Din păcate, în tinerețe, acea speranță se suprapunea supoziției mediocre că întotdeauna lucrurile noi vor fi întocmai cum mi le-am imaginat, așa cum mi le-am dorit. Cu ambiție, cu eforturi, seriozitate și multă muncă, mă așteptam să descopăr, la capătul calvarului, ceea ce îmi închipuisem, ceea ce prestabilisem. Odată cu scurgerea timpului, însă, lucrurile noi pe care le descopeream erau diferite de cele imaginate anterior, ceea ce-mi provoca o profundă dezamăgire.

De data aceasta, efortul mi-a fost pe deplin plătit și răsplătit. Nici acum, când scriu, nu-mi dau seama ce mi-a împins sufletul spre acea țintă, de aceea susțin că o viață întreagă nu l-am înțeles. Pacea cu sine este cel puțin la fel de anevoioasă ca pacea  după o confruntare militară. Acum, nu mă înțeleg pe mine, în general. În ciuda avertismentelor unor cunoscători, a vizibilelor adversități și vicisitudini care au precedat aventura pe Fuji, în ciuda „semnelor rele”, mă încăpățânasem să încerc acea ascensiune. De ce nu i-am spus nimic despre intenția mea, nici fratelui, nici soției, nici fiului meu? Îmi fusese teamă de un eșec? Căutasem, oare, sensul existenței, al pasiunilor, căutasem oare dimensiunea voinței mele interioare și a autocontrolului, iar toate acestea nu aveau nimic de a face cu alte persoane, sau a fost îndemnul sufletului meu?

Judecând mai la rece, cred că a fost mai puțin decât decât o pasiune, o vâlvătaie de moment, căci pasiunea lasă în urmă scrum, însă, în același timp, a fost mai mult decât o ambiție. La urma urmei, a fost o confruntare cu nimicul ce ne încearcă în fiecare zi. În fața muntelui neclintit și neîndurător, însăși rațiunea pălește, iar nimicul acela care încearcă să ne golească și pe noi înșine, se retrage timid în neantul său, lăsând loc speranței, în cazul meu speranței de a ajunge mai aproape de Cer.

 

Fuji îmbracă mantia albă a sufletului nipon

Așadar, mai presus decât nimicul, există Cerul spre care tânjim. Pe Fuji, nimicul parcă se chircește într-o matcă îngustă, în valea unui torent, sau stă pe loc ca o lavă pietrificată, lăsând loc liber dorinței de ascensiune. În jur – o prezență nevăzută a esențelor spirituale ce însuflețesc parcă și pietrele pe care călcăm. Deși nu suntem îmbrăcați în alb, ca vechii pelerini, ne simțim mai curați.

Dacă Voronețul poate fi considerat tezaurul nostru azuriu fără de cusur, misterios și definitoriu pentru însăși ființa românească prin unicitatea sa în lume, la fel mi se pare că Fuji îmbracă mantia albă a sufletului nipon, acel „Yamato Damashii” despre care, cu pasiune, talent și competență, a cutezat să scrie Gheorghe Băgulescu, veritabil vulcan al diplomației și literaturii române, pe vremea când era ambasador la Tokyo.

Inegalabilă dăinuire geologică a naturii, monumentalul Fuji pare în același timp o sculptură modernă, în ciuda multimilenarei existențe, sprijinind infinitul, precum coloana de la Târgu Jiu. Sculptorul Isamu Noguchi, discipol al lui Brâncuși, a așezat o coloană imensă de marmură neagră la Tokyo, la intrarea în clădirea Sogetsu de pe bulevardul Aoyama, lăsându-i liberă extremitatea superioară, pentru a sugera aceeași idee de cariatidă a infinitului. În felul acesta, sprijinite în trei puncte fundementale, înalturile nu riscă să se prăbușească peste noi, pământenii.

Am încercat, pe munte, sentimentul de evlavie și smerenie al sacerdotului Pompei Morușca, în pelerinajul său la Ierusalim. Răsturnasem lespedea neîncrederii în sine să mă descopăr, dar pe măsură ce înaintam în urcuș, clipă de clipă, rămâneam doar cu o singură certitudine: apropierea de Cer. Da, în mod cert, pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne apropiem de nemărginirea în care ne vom integra pentru totdeauna, la un moment dat.

Între căutarea sinelui intim și realitatea aridă se căsca o prăpastie peste care făceam echilibristică pe o imaginară frânghie, balansându-mă în mâini cu greutatea experienței de o viață, dar și cu o teamă, nu de trecerea în cealaltă lume, ci de ridicolul nereușitei, teamă instrinsecă temperamentului meu. Alergam împătimit spre mine pe acea frânghie cu teama că spectatorii vor observa, pe lângă lipsa de armonie cromatică în echipamentul meu improvizat, ezitarea, nepriceperea. Singura primejdie ce mă pândise a fost ridicolul. Ce căutam eu acolo… ca nuca-n perete?

Toate acestea nu le gândisem pe munte, dar îmi vin acum în minte, când încerc să-mi scriu impresiile. Atunci eram doar concentrat să merg mai departe, dar acum, la câteva săptămâni distanță, sunt conștient că înțelegerea propriului suflet a rămas la fel de săracă. Suișul pe Fuji fusese doar un antract, iar acum au revenit îndoielile, neîncrederea și tensiunile cotidiene, pigmentate de teama să nu mă dau în spectacol.

De unde acest imbold spre sinceritate? Cui îi poate folosi descrierea aceasta ultrasimplificată a unui dialog cu propriul suflet? Nimeni nu va veni cu un sfat, sau cu contrapunerea propriilor confruntări cu sufletul. Mă voi alege, în cazul fericit, cu priviri compătimitoare.

Totuși, nevoia dureroasă de a mă afla față în față cu mine îmi alungă, și teama de ridicol, ca atunci pe munte, și grija vreunui accident neprevăzut. Se vede că trecerea timpului nu mi-a îmbogățit înțelepciunea, ci eventual doar temeritatea, ponderată de ingredientele spiritului de prudență, modestie și cumințenie. Da, am cerut cumințenie în rugăciunile mele, de când mă știu. Ce este ea? O fi bună? Dacă da, în ce doză? Am fost cuminte când am hotărât să ajung pe piscul lui Fuji-San? Cu convingerea că părinții mei mi-ar fi dat încuviințarea, încrezători ca întotdeauna în mine, acum când totul s-a încheiat cu bine, simt că, din lumea celor drepți au vegheat la reușita mea. Și ei, și bunicii mei, și străbunicii mei. Se spune, în mitologia șintoistă, că după 33 de ani de la deces oamenii devin îngeri. Cine a murit exact acum 33 de ani? Bunicul matern, Moșul Matei, singurul din cei 4 bunici pe care l-am cunoscut, preotul la care mă spovedeam când eram copil și care îmi părea un munte de înțelepciune și credință. Mulțumesc, Moșule, îngerul meu păzitor!

Îmi vin în minte episoade ale adolescenței, când Mama mă încuraja la mici fapte de temeritate, mereu sub umbrela cumințeniei. Da, trebuie să fii cuminte întotdeuna, dar aceasta nu înseamnă să nu ai curaj. Au fost de acord, în timpul liceului, să practic luptele greco-romane, deși formațiunea lor de dascăli mă îndemnase constant spre o carieră intelectuală. Acolo la antrenamente, pe salteaua îmbibată cu transpirație, întâlnisem poate pentru prima dată cumințenia temerității, sau temeritatea cuminte. Te lupți, dar cu respect pentru regulile stricte ale sportului. Te lupți mai mult cu sine, cu limitele tale fizice, la antrenamente, iar abia apoi cu adversarul, căruia nu îi pui piedică, nu îl zgârii, nu îl lovești.

Într-o vacanță, la o discuție după miezul nopții, tata mi-a testat curajul, trimițându-mă la școală să aduc un obiect din cancelarie, unde își avea biroul de director. M-a întâmpinat o noapte dușmănoasă și vâscoasă ca magiunul fiert a doua oară. Am parcurs drumul de vreo 200 de metri prin beznă, Cerghidul fiind încă neelectrificat, iar „drumul țării” neasfaltat. Am descuiat ușa mare din față, pășind curajos pe coridor, spre cancelaria din capătul opus, fără să aprind lanterna. Cu o pocnitură seacă, fruntea mi-a intrat în coliziune cu un zid. Amețit, am înțeles că deviasem spre dreapta. Am reușit să intru și să iau obiectul căutat, care mi-a atras,  acasă, aprecierea părinților.

Acum, isprava mea rămâne neobservată, nimeni nu mă întreabă dacă am dat cu capul de vreun zid, dacă am sau nu febră musculară, dacă am făcut insolație sau dacă m-au ros ghetele. Nimănui nu-i pasă de  cumințenia temerității mele. Nici măcar în sinea mea nu găsesc vreo satisfacție deosebită, decât eliberarea de o necunoscută. Dimpotrivă, parcă regret eliminarea acelei distanțe tainice cu care mă obișnuisem între mine și legendarul Fuji, de parcă săvârșisem o blasfemie, intrând în altar fără știrea Moșului, când ne dădea cheia bisericii să tragem clopotul la prânz. Parcă strivisem „corola de minuni” a muntelui. Distanța pe care o anulasem conținea în ea o tainică admirație și contemplare, respect și chiar puțină teamă. Ar fi eronat să afirm acum că l-am demitizat, dar poate am reușit să construiesc o relație ca aceea pe care o avusesem cu bunicul: blândețea lui când mă mîngâia pe creștet cu palma-i cât un patrafir, neștirbind sacralitatea sacerdotului ce mă apropia de Cer, înălțându-mă nu numai cu brațele, dar și cu spiritul, în dangătul cald al clopotului din Icland.

Distanța față de „muntele fără rival” fusese magică, aproape sacră, încât orice apropiere păruse nu numai imposibilă, dar și indezirabilă. Îmi permisesem doar să-i contemplu semeția de la distanță, simțindu-i statura impunătoare chiar și când îl priveam de sus, din avion.

Părea că distanța dintre noi nu trebuie alungată, altfel s-ar fi risipit miraculosul nimb de enigmă ce-l învăluia. O vreme, mirifica înstrăinare se dorise  intactă și atunci mă întrebam dacă merită măcar să mă gândesc la a-l escalada. Mă simțeam nedemn de înălțimea, de faima și de frumusețea lui. Dacă Fuji ar purta nume de femeie, poate aș spune că m-a inhibat cu frumusețea ei, când își dezvelea piscul înzăpezit în iernile senine. L-am considerat un tărâm miraculos pe care nu-l voi atinge niciodată. Parcă și oceanul s-a întins ceva prea mult să-l atingă, când a îmbrățișat Japonia cu o pasiune fatală, prin tsunami-ul din 11 martie 2011.

 

Pe Fuji sau despre lepădarea de păcat

Acum, coborât de pe Fuji-San, am sentimentul că o părticică a sufletului a rămas pitită în splendoarea acelui pisc, poate atârnată de drapelul alb cu un cerc de foc în mijloc, sau poate în gura închisă a unui leu din fața sanctuarului șintoist Kusushi. Sau poate, cine știe, aninată de poarta Torii din pisc, să admire fiecare răsărit (goraikō) de acum înainte. Explicația naivă a unei asemenea impresii ar putea consta în convingerea că, măcar la senectute, pe măsura apropierii de momentul „trecerii”, ne putem anina o bucățică de suflet undeva într-un loc pe pământ, într-un moment al vieții. Deși par a mă contrazice în felul acesta, fără filosofie gratuită sau misticism ieftin, mă simt legat sufletește, pentru totdeauna, de piscul Fuji, numindu-l în sinea mea, în semn de gratitudine și respect, Unchiul Fuji.

Poate, așa cum cred ei, japonezii, de generații, m-am curățat și eu, acolo sus, de multe păcate. Nimeni dintre noi, oamenii, nu este fără de păcat, în zbuciumul vieții greșim fiecare, mai mult sau mai puțin. Dacă vreodată am săvârșit o ticăloșenie nu înseamnă că sunt ticălos pentru totdeauna, mai ales dacă m-am căit. Ca o leală spovedanie, ascensiunea pe Fuji a deversat poate, în craterul cu zăpadă murdară,  o parte din păcatele mele, iertabile. Poate că tocmai de aceea sunt murdari nămeții aceia din crater, fiecare turist trecut pe acolo aruncând, ca într-un coș de gunoi, o parte din trecutul său maculat, pentru a coborî apoi mai curat, mai încrezător în sine decât în ziua precedentă. Poate că acele greșeli pot fi deversate ca un lest din nava conștiinței, pentru ca atunci când va erupe vulcanul, să ardă la temperaturi înalte. Poate că există și astfel de ticăloșii trecătoare care nu vin din adâncuri, din magma profundă a ființei și a individualității, care pot fi iertate în felul acesta.

Mai mult decât un munte, mai mult decât o curiozitate, mai mult decât un monument natural înscris în patrimoniul UNESCO în anul 2013, mai mult decât un faimos traseu turistic, mai mult decât o culme a reliefului nipon mai tot timpul albă, mai mult decât un punct de maximă atracție pentru turiștii străini, mai mult decât o experiență poetică, Fuji este un fenomen. De-a lungul secolelor stau mărturie operele unor mari artiști japonezi, Fuji-San a fost și a rămas un miraj, cu forța magnetică a marilor minuni naturale ale lumii. În mod paradoxal, tocmai în acest decor extraordinar, mulțumesc Domnului, mi-a fost dat să trăiesc frumusețea normalității.

Arigato gozaimas!