Mariko Sumikura este poet, translator şi eseist. S-a născut în Kyoto, Japonia (1952). A absolvit Universitatea „Ristumeikan”. Este membru al „Asociaţiei poeţilor din Kansai”[1], membru al Clubului Poeţilor Japonezi, membru al „Clubului Poeţilor din Kyoto”, membru al „Japan Universal Poets Association”, membru al „Kumanovo Poets Club” (Macedonia). Mariko Sumikura conduce bordul director al „Japan Universal Poets Association”, este redactor şef al revistei online „Poetic-Bridge: Ama-Hashi” şi JUNPA BOOKS.

A scris multe eseuri, a tradus poeme ale multor poeţi japonezi sau din alte ţări. Cărţile pe care consideră cele mai importante: „Kokoro Kaoru Hito/ O femeie care avea inima frumos mirositoare”, „Yume Tsumugu Hito/ O femeie care toarce visele”, „Hikari Oru Hito/ O femeie care ţese lumina”, „Ai Matou Hito/ O femeie care portă iubire”, „Tsuchi daku Masurao/ Un bărbat care îmbrăţişează Pământul” etc..

A fost premiată pentru traducerea cărţii „Uttering Her Name” (Mina wo tonaete), din partea „Ireland Literature Exchange”, în 2012.

Am colaborat cu Mariko Sumikura la mai multe proiecte înainte de acest interviu – realizarea a două cărţi, una editată în Japonia, alta în România (lansate la Kyoto, în organizarea JUNPA), câteva traduceri ş.a..

Când am avut ideea să avem un interviu, mereu amabilă, a acceptat imediat să avem această conversaţie pentru cititorii revistelor ieşene cu care colaborez[2]. Când ne-am întâlnit la Kyoto, în fosta capitală a Japoniei, un oraş cu un farmec cu totul aparte, am avut câteva discuţii despre poezia japoneză, europeană, despre tradiţie şi modern, despre JUNPA şi despre vechea şi noua Japonie ş.a. (Marius Chelaru)

Marius Chelaru: Mariko Sumikura, povesteşte-ne câte ceva, te rog, despre tine, copilăria ta şi oraşul tău, Kyoto, familia ta care, din câte ştiu, cu sute de ani înainte făcea comerţ cu ţările din Asia de sud-est sub oblăduirea şogunatului[3], susţineau artişti etc.

Mariko Sumikura: După cum o spune şi numele, m-am născut în familia Suminokura. Cele mai cunoscute personaje în istoria Japoniei sunt Suminokura Ryoi (1554-1614), Suminokura Soan (1571-1632) şi Yoshida Mitsuyoshi (1598-1672). Ryoi şi fiul lui, Soan, nu au fost doar mari negustori, dar şi filantropi care au încurajat şi finanţat arta contemporană, literatura şi societăţile culturale. Sagabon, care este cea mai frumoasă carte a Evului Mediu japonez, a fost tipărită pe blocuri cu litere făcute din lemn[4]. Mitsuyoshi[5] a fost un maestru japonez în matematici şi a publicat un text de interes general care a fost considerat best-seller în epocă.

Sunt mândră de moştenirea lor şi îmi arăt respectul faţă de familia mea păstrând vie această moştenire până acum.

M.C.: Dragostea ta pentru poezie e din familie, sau ai ajuns la ea singură?

M.S.: Dragostea mea pentru literatură, inclusiv poezie, a fost influenţată de mama şi de bunica. Şi lor le plăceau scrierile literare, inclusiv romanele şi haiku. Firesc, am început să scriu poeme şi eseuri de pe când aveam douăzeci de ani.

M.C.: Dezbaterea tradiţie versus modernism pare să fie dintotdeauna (şi) pentru japonezi, updatată, poate,  la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, până către al doilea război mondial. Unii au spus că, prin ce însemnat pentru libertatea individuală, epoca Meiji a avut acelaşi rol pentru Japonia pe care l-a avut Renaşterea pentru Europa, unde individul era „eliberat de lanţurile familiei şi tradiţiei”. Cum crezi că e în Japonia azi, nu doar în literatură? Cât de mult mai este Japonia „tradiţională” şi cât „globalizată”?

M.S.: În zilele noastre tinerii sunt destul de „globalizaţi” şi sunt destul de nerăbdători să-şi încerce puterile să dea piept cu lumea. Poţi vedea acest spirit al samurailor în rugile fotbaliştilor sau jucătorii de baseball, dar şi la muzicieni, artişti, designeri, poeţi etc. Spiritul „nu trebuie să te dai niciodată bătut” este moto-ul lor. Comportamentul strict tradiţional e de găsit cei care ţin la cultura conservatoare şi la partidele religioase. Modernismul este o exprimare a realităţii autorilor şi a luptelor lor interioare, dar la vârsta asta, tinerii nu par să simtă că ar avea vreo limită şi se poartă liber..

  Importante nu sunt regulile de compoziţie, ci chiar sentimentul

M.C.: Cineva a spus poate în glumă (dar poate în serios) că unul dintre cele mai bune „produse de export” ale Japoniei este haiku, formele tradiţionale japoneze de poezie în formă fixă. Ştiu că în Japonia sunt câteva asociaţii de haiku şi tanka. Există, de asemenea, o dezbatere pe tema „europenizării” poeziei japoneze, unii zicând ca asta e bine pentru Japonia, ca parte a lumii,  alţii că e un lucru rău, pentru că astfel se renunţa la ceva ce înseamnă „spiritul nipon”. Cum vezi toate astea (şi vom ajunge la revista ta, „Ama-hashi”)?

M.S.: Grupurile maeştrilor japonezi de haiku şi tradiţiile lor îşi au rădăcinile în acest „comportament colectiv”. Oricum, Hagihara Seisensui, Ozaki Hosai, Taneda Santoka au compus poeme haiku fără formă fixă. Îmi plac foarte mult poemele şi mă inspiră. Asta pentru că poemele haiku întruchipează spiritul haiku, şi transmit astfel sensul frumuseţii. Importante nu sunt regulile de compoziţie, ci chiar sentimentul, cred.

M.C.: Şi, legat de asta, care este dimensiunea interesului pentru formele „tradiţionale” de poezie versus cele „moderne” printre autori, dar şi critici, cititori?

M.S.: Relaţia dintre critici şi cititori este bazată pe nevoia de îndrumare simţită şi aşteptată de cei din urmă. Dacă criticii au o opinie bună despre o carte, oamenii o vor cumpăra. Oricum, mai recent, cititorii au din ce în ce mai adesea propriul „rating”, fără să îl mai aştepte pe acela al criticilor. Cercetătorii sunt un subiect diferit, ei au misiunea de a stabili valoarea literaturii contemporane.

M.C.: Ai organizat şi organizezi lecturi de poezie în cadrul manifestărilor „Eastern and Western Poets in Sympathy”, la „Kyoto City International Foundation”. Poezia ta a fost tradusă şi publicată şi peste graniţă. În acelaşi timp, publici o e-revistă internaţională de poezie „Poetic bridge ‘AMA-HASHI’, în Japonia. Traduci în şi din engleză (ai studiat literaturile engleză, franceză şi spaniolă). Sunt acestea interesante pentru japonezi, te rog?

M.S.: Munca mea este focalizată către schimburile între poeţii Orientului şi ai Occidentului; acest curent se desfăşoară fără piedici în aceşti ani, deşi suntem în epoca email-urilor, şi autorii pot ajunge unul la altul (pot comunica) instantaneu. Cred că mulţi au realizat că avem aceleaşi trăiri, deşi vieţuim cu diverse background-uri culturale.

M.C.: Doamna Murasaki şi „Genji monogatari”. Ştiu că unul dintre motivele semnificative pe care le foloseşti în poezia ta este „Kyotoise,” însemnînd femeia din Kyoto… Spuneai într-un interviu că literatura modernă japoneză şi trendurile „gîndirii literare” au fost puternic influenţate de literatura europeană. Şi că cele două literaturi împărtăşesc acelaşi fenomen, prin care „spiritul” este sublimat ca urmare a conflictului între „raţiune” şi „simţire” şi spun asta în propriile cuvinte. Ei bine, ce spui despre conceptele de iubire (ai spus că exprimi în poemele tale „the ultimate form of love”) în poezia japoneză de azi?

M.S.: În poezia japoneză iubirea este tema principală, cum ai sesizat. Asta pentru că noi, japonezii, credem că viaţa noastră nu este diferită de a altor fiinţe. Deşi femeia şi bărbatul japonez au cea mai mare longevitate din lume, simţim că viaţa e fragilă; nu ne aşteptăm la multe, lucruri de tipul visului american, tipul chinezesc de a face bani etc. sunt ciudate pentru noi. Dorinţa noastră este să sfârşim împăcaţi, în linişte. Iubirea joacă un rol important în viaţă. Gândirea mea poetică apreciază că „the ultimate form of love” este exprimată într-un sens al frumuseţii.

M.C.: Ştiu că următoarea ta carte este intitulată „Poems Unchanged for One Thousand Years: ‘Love of the Manyo, Love of the Heian”, şi este dedicată marilor femei poet. Spune-ne mai multe despre asta.

M.S.: Acum 1300 de ani, Nara (lângă Kyoto) era oraşul capitală al Japoniei. La acea vreme, toţi, de la împărat la generali şi soldaţii lor, scriau poeme tanka. Antologia de poezie Man-yo shu[6] editată de Otomo Iemochi (titlul, cum ştii, înseamnă 10.000 de poeme), conţine de fapt 4500 de piese în 20 de volume. Pentru 1200 de ani Kyoto a fost capitală, compunerea de poeme a devenit „the cultural must” al nobilimii japoneze. Am ales poeme de dragoste ale femeilor poet dintre aceştia, şi am dedicat propriile mele poeme fiecărui poem pe care l-am găsit frumos. În încercarea aceasta mi-aş dori să prezerv prospeţimea gândurilor lor poetice.

M.C.: Eşti în comitetul director al „Japan Universal Poets Association”. Să vorbim, te rog, despre JUNPA, scopurile şi, în general vorbind, ce face.

M.S.: „Japan Universal Poets Association” e condusă de patru persoane Arima Takashi, Taeko Uemura, Tetsuji Inoue şi cu mine. Fondatorii sunt Arima Takashi şi Germain Droogenbroodt.

M.C.: Cu care mă cunosc de ani buni, i-am prezentat opera în România, inclusiv în revista în care va fi publicat interviul acesta în limba română…

M.S.: …Milan Richter şi Murata Tatsuo ne susţin ca „advisors”. Noi organizăm evenimentul „Eastern-Western Poets in Sympathy: Poetry Reading”, odată pe an. De asemenea, membrii publică cărţi bilingve, în engleză-japoneză, ca „JUNPA BOOKS (sau/ şi JUNPA E-BOOKS). Membrii noştri sunt activi şi în participarea la festivaluri de peste hotare, şi în diverse proiecte de cercetare.

M.C.: Mariko Sumikura, să încheiem, nu înainte de a-ţi mulţumi să avem această conversaţie, întrebându-te: în gândirea şi în creaţia ta poetică, care este relaţia dintre poezie şi viaţa cotidiană?

M.S.: Viaţa mea este dedicată în întregime gândirii poetice. Totul în gândurile mele este legat de poezie: chiar evenimentele reale, cum ar fi cutremurele, relaţiile umane, amintirile. Şi, uneori, esenţa acestor tipuri de gânduri, filtrate de timp, devine sămînţa unuia nou.

(Prezentare, consemnare, note şi versiune în româneşte de Marius Chelaru)