Necesitate, etimologic vine din latinescul necessitas: ineluctabil, nevoie imperioasă, obligaţie imperativă, necesitate logică. În sensul comun şi fizic defineşte o stare de lucruri care nu se poate să nu existe; în metafizică: Putere (uneori divină) care guvernează cursul realităţii; Logică: 1. Caracter a ceea ce nu poate fi fals, a ceea ce este universal valabil. 2. Relaţie inevitabilă între două propoziţii. Sens derivat: Nevoie; ceva de care o fiinţă nu se poate lipsi.

Şi Dicţionarul enciclopedic de filozofie (Editura All, 2000) detaliază în continuare: „Necesitatea este o modalitate logică ce se opune simplei posibilităţi, dar şi imposibilităţii şi contingenţei. Ea poate califica gînduri, idei sau prin­cipii; ea înseamnă astfel că adevărul lor nu poate fi respins de către spirit (de exemplu pentru că ele sînt evidente sau logic demonstrabile; pentru că contrariul este imposibil). În sens fizic, necesitatea trimite la deter­minism; în sens metafizic, ea trimite la fatalism. Accepţiunea morală atermenului este înşelătoare: o obli­gaţie (ceea ce ne apare ca fiind necesar) se distinge de o constrîngere prin aceea că există întotdeauna posi­bilitatea de a nu o respecta: ea trimite deci mai degrabă la o experienţă decît la o necesitate”.

De interes pentru noi este sensul derivat, echivalent cu nevoia, cu ceva de care o fiinţă nu se poate lipsi.

Democrit este între primii filosofi pentru care necesitatea şi întîmplarea sînt cele care asigură explicarea realului în toată complexi-tatea sa.

Friedrich Nietzsche dedică în Naşterea filosofiei în epoca tragediei greceşti (traducere Mircea Ivănescu, Editura Dacia, 1992) cîteva pagini filosofului atomist, unde remarcă: „Dintre toate sistemele antice, cel al lui Democrit este cel mai logic, el presupune ca fiind pretutindeni prezentă necesitatea cea mai strictă, nu există nici întrerupere bruscă, nici intervenţie străină în cursul natural al lucru­rilor. Doar gîndirea se desprinde de orice concepţie antropomorfică a mitului, şi ajungem în sfîrşit la o ipoteză utilizabilă din punct de vedere ştiinţific”.

Vorbind peste cîteva zeci de rînduri despre „naşterea fiinţelor însufleţite”, în acelaşi sistem, notează: „Esenţa sufletească stă în forţa sa însufleţitoare; ea este cea care mişcă fiinţele însufleţite. Gîndirea este o mişcare. Sufletul trebuie deci să fie făcut din materia cea mai mobilă, din atomi subtili, netezi şi rotunjiţi (de foc). Particulele acestea de foc sînt răspîndite în tot corpul; între toţi atomii corporali se intercalează cîte un atom de suflet. Ei se mişcă perpetuu”.

În Cartea a V-a, cap. 5, din Metafizica, Aristotel defineşte necesitatea, drept ceva neînduplecat, căci ea e contrară imboldului pornit din alegerea liberă şi reflexiune. De aceea nece­sitatea e tot ce nu e posibil să fie altfel, şi după aceasta se numesc necesare şi toate celelalte lucruri ce au acest caracter. Căci, acolo unde intervine sila, se zice că e necesar să faci sau să suferi cutare lucru, cînd nu e cu putinţă să dai urmare imboldului din suflet, din pricina constrîngerii care constituie o necesitate, datorită căreia e peste putinţă să faci altfel. Aceeaşi situaţie o găsim şi cînd e vorba de cauze ajutătoare ale vieţii sau ale binelui. Căci, atunci cînd e peste putinţă ca binele şi viaţa să existe fără îndeplinirea unor anumite condiţii, aceste condiţii întrunesc caracterul de necesitate şi această cauză este in ea însăşi o necesitate.

E o necesitate care are ca temei Primus movenus – primul motor, considerat în aristotelism, dare şi în scolastică drept principiul etern şi nemişcător al mişcării. În Cartea a XII-a, capitolul 7, din Metafizica Stagiritului, citim: „… Deoarece există un mişcător care este el însuşi nemişcat şi e în stare de act, este exclus ca acest mişcător să poată fi vreodată altfel decît este, pentru că translaţia este primul fel de schimbare; iar prima translaţie este translaţia circulară, şi pe aceasta o produce Primul Mişcă­tor. Existenţa acestuia este, aşadar, dată în mod necesar şi, fiind necesar, el se identifică cu Binele, fiind astfel principiul mişcării. Or, necesarul are următoarele înţelesuri: necesitatea ce provine dintr-o constrîngere şi care nu ţine seama de preferinţele noastre naturale, apoi necesarul care e condiţia sine qua non a Binelui şi, în fine, necesarul care nu poate exista în altfel, ci există doar într-un singur fel.

De un astfel de Principiu atîrnă Cerul şi natura. Viaţa lui contemplativă e cea mai minunată ce se poate închipui, dar nouă ni-s hărăzite doar puţine clipe de acest fel”.

Între astfel de clipe minunate am putea afla şi Poezia.

David Hume, filosof empirist, în Cercetare asupra intelectului omenesc (1784), (publicată la Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1987 – traducere: Mircea Flonta, Adrian-Paul Iliescu, Constanţa Niţă) secţiunea a VII-a scrie Despre libertate şi necesitate, unde face cîteva observaţii privind izvoarele ce impun manifestările necesităţii şi cauzalităţii: „Ideea noastră despre necesitate şi cauzalitate ia naştere, aşadar, în întregime, din uniformitatea ce poate fi observată in operaţiile naturii,unde obiecte asemănătoare sînt în mod constant alăturate iar spiritul este determinat de obişnuinţă să-l derive pe unul din apariţia celuilalt. Aceste două elemente constituie întregul conţinut al acelei necesităţi pe care o atribuim materiei”.

Asupra primului element, alăturarea constantă şi regulată a evenimentelor asemănătoare face cîteva consideraţii, pe care le consideră, în cadrul argumentaţiei, ca mulţumitoare: „Toată lumea recunoaşte că există o mare uniformi­tate in acţiunile oamenilor, la toate naţiunile şi în toate epocile, şi că natura omenească rămîne permanent aceeaşi în principiile şi operaţiile sale. Aceleaşi motive produc întotdeauna aceleaşi acţiuni, aceleaşi evenimente rezultă din aceleaşi cauze. Ambiţia, zgîrcenia, egoismul, vanitatea, prietenia, generozitatea, solidaritatea, aceste porniri amestecate în grade diferite şi împărţite în societate au fost de la înce­putul lumii şi sînt încă sursa tuturor acţiunilor şi întreprin­derilor care au fost observate vreodată la oameni. Vreţi să cunoaşteţi sentimentele, înclinaţiile şi desfăşurarea vieţii grecilor şi romanilor? Studiaţi bine temperamentul şi acţiu­nile francezilor şi englezilor şi nu veţi greşi prea mult transpunînd asupra celor dintîi cele mai multe din observaţiile pe care le-aţi fi făcut cu privire la cei din urmă. Oamenii se aseamănă atît de mult în toate timpurile şi locurile, încît istoria nu ne spune nimic nou sau neobişnuit în această privinţă. Principalul folos pe care îl putem trage din ea este doar de a descoperi principiile constante şi universale ale naturii omeneşti, în măsura în care ea îi arată pe oameni în tot felul de împrejurări şi situaţii şi ne procură datele din care ne putem alcătui observaţiile şi să ne familiarizăm cu motivele constante ale acţiunii şi comportamentului ome­nesc. Aceste relatări despre războaie, intrigi, partide şi revoluţii sînt tot atîtea colecţii de experienţe prin care teore­ticianul politicii sau moralistul stabilesc principiile ştiinţei lor, în acelaşi fel în care medicul sau cercetătorul naturii învaţă să cunoască natura plantelor, mineralelor şi altorobiecte exterioare, prin experienţele pe care le face cu privire la ele”.

Constatînd avantajele experienţei în cunoaşterea oamenilor, dobîndite graţie unei vieţi îndelungate, însoţită de complexitatea preocupărilor şi contactelor cu cei din jur, afirmă în observaţiile generale adunate într-un şir de experienţe ne dau cheia naturii umane şi ne învaţă să-i dezlegăm toate complicaţiile. Pretextele şi aparenţele nu ne mai înşală. Declaraţiile publice trec drept vorbe frumoase care acoperă un interes. Şi cu toate că se recunoaşte greutatea şi autori­tatea virtuţii şi onoarei nu ne putem aştepta la acea perfectă dezinteresare, atît de des invocată, niciodată din par­tea mulţimilor şi a partidelor, rareori din partea conducă­torilor lor, şi aproape deloc chiar din partea indivizilor de orice rang sau stare. Dar dacă nu ar exista nici o uniformitate în acţiunile omeneşti şi dacă fiecare experienţă de acest fel pe care am face-o ar fi neregulată şi anormală, ar fi imposibil să adunăm vreo observaţie generală cu privire la ome­nire şi nici o experienţă, ori cu cîtă grijă ar fi prelucrată prin reflecţie, nu ar servi vreodată vreunui scop. De ce este fermierul vîrstnic mai priceput în îndeletnicirea sa decît tînărul începător, dacă nu fiindcă există o uniformitate sigură în acţiunea soarelui, ploii şi pămîntului asupra producerii plantelor şi experienţa îl învaţă pe practicianul bătrîn regu­lile de care este condusă şi orientată această acţiune?

Sînt observaţii de o permanentă actualitate. Totodată, este atent în a refuza asumarea unei astfel de generalităţi – una păguboasă pentru natura umană: „Nu trebuie, totuşi, să ne aşteptăm ca această unifor­mitate a acţiunilor omeneşti să meargă atît de departe încît toţi oamenii să acţioneze, în aceleaşi împrejurări, totdeauna în acelaşi fel, fără a ţine seama de diversitatea caracterelor, prejudecăţilor şi părerilor”.

Reflectînd asupra acţiunilor corpului, găseşte că toate facultăţile noastre nu ne pot duce mai departe, în cunoaşterea acestei relaţii, dincolo de simpla observaţie că anumite obiecte sînt în mod constant alăturate şi că spi­ritul este purtat printr-o trecere obişnuită de la apariţia unuia la credinţa în producerea celuilalt.

Dar orice fel de cauzalitate decît pur şi simplu alăturarea con­stantă a obiectelor şi deducţia ce urmează, a spiritului, de la unul la celălalt, şi găsind că aceste două elemente sînt universal recunoscute ca producîndu-se în acţiunile voluntare, ne va fi mai uşor să admitem aceeaşi necesitate pentru toate cauzele.

Preocupat de raportul dintre libertate şi necesitate, se consideră îndreptăţit să afirme că doctrinele pe care le-a prezentat asupra acestui subiect sînt nu numai în acord cu moralitatea, ci sînt şi esenţiale în susţinerea ei.

Defineşte necesitatea în două feluri, în raport cu cele două definiţii ale „cauzei”, al căror element esenţial îl reprezintă. Ea constă fie în alăturarea constantă a obiectelor asemănătoare, fie în deducţia intelectului de la un obiect la altul.

Doctrina propusă de David Hume în susţinerea moralităţii, pornind de la necesitate şi libertate, stabileşte: „Toate legile fiind fundate pe recompense şi pedepse, se presupune, ca un principiu fundamental, că aceste motive au o înrîurire constantă şi uniformă asupra spiritului, producînd în acelaşi timp acţiunile bune şi împiedicîndu-le pe cel rele. Putem da acestei înrîuriri orice nume dorim, dar ea, fiind legată în mod obişnuit cu acţiunea, trebuie să fie considerată drept cauză şi să fie privită ca un exemplu al acestei necesităţi”.

Sînt de reţinut din Tratatul lui Hume aceste fraze: „Minţile tuturor oamenilor se aseamănă prin sentimentele şi operaţiile lor: nici un om nu poate resimţi o afecţiune pe care ceilalţi să nu o poată resimţi la rîndul lor, în diferite grade”. Într-o astfel de afirmaţie aflăm cum e posibilă poezia şi cum se poate intra în rezonanţă cu ea, se înţelege, în diferite grade.

La Kant aflăm imperativul categoric, care impune că forma moralităţii e legea, e necesitatea absolută a lui eu trebuie să. În Întemeierea metafizicii moravurilor (traducere: Nicolae Bagdasar, Editura Ştiinţifică, 1972), enunţă acest principiu în mai multe variante: „Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală”.

„Acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atît în persoana ta, cît şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi scop, iar niciodată numai ca mijloc”.

Ludwig Wittgenstein, în Tractus logico-philosophicus (Humanitas, 1991, traducere: Alexandra Surdu, în propoziţia 6.421, afirmă că etica e inexprimabilă. Etica este transcendentală (Etica şi estetica sînt acelaşi lucru).

O astfel de suprapunere a esteticului şi moralei de către filosoful austriac este una care deschide porţi largi Poeziei ca necesitate a spiritului.

În naşterea poemului toate îi sînt necesare poetului. Poetul este una dintre cele mai pragmatice fiinţe lirice. Paul Valéry remarcă: „Plictiseală, disperări, acci­dente de limbaj, idei singulare, – tot ceea ce omul cel mai practic pierde, aruncă, ignorează, elimină, uită este cules de poet şi, prin arta sa, îi conferă, o valoare”.

Poemul se revarsă din condeiul poetului ca o necesitate a sufletului de a se arăta celuilalt.

Poemul se naşte sub pana autorului dintr-o întîmplare pe care nu o caută, îl găseşte ea, o adiere, un cuvînt, un sunet, o clipire, drumul ceţii etc. etc., tot atîtea accidente ce i se impun cu necesitate. Cum spune Valéry: „Un poem, o idee extraordinară sînt accidente curioase în curgerea obişnuită a cuvintelor”.

Poezia este şi rămîne o necesitate pe care poetul o poate intui dar la care nu poate da un răspuns.

Între nevoile spiritului, cea de care nu se poate lipsi este Poezia. Prin ea află acces la inexprimabil. Poezia rămîne fereastra prin care îţi poţi vedea sufletul şi întru aceasta îşi află ea deplina necesitate.

Viitoarele numere vor avea ca temă:

2014 – Poezie şi absurd; Poezie şi nonsens

2015 – Poezie şi geometrie; Poezie şi ştiinţă; Poezie şi blog; Poezie şi software

2016 – Poezie şi lacrimi; Poezie şi joc; Poezie şi tradiţie; Poezie şi avangardă

2017 – Poezie şi ironie; Poezie şi sărăcie; Poezie şi castitate; Poezie şi viciu

2018 – Poezie şi profeţie; Poezie şi păcat; Poezie şi clarviziune; Poezie şi virtute