Florentina NIŢĂ: Însemnări POEZIA DIASPOREI (IV)

Însemnări

 

POEZIA DIASPOREI (IV)

Din inima Romei, cu gîndul la Dacia

 

Originară din Piatra Şoimului (Neamţ), Lidia Popa a găsit de cuviinţă să-şi reverse cu dezinvoltură efuziunile lirice într-o limbă alta decât cea maternă, la capătul unui parcurs dificil şi uneori ostil ce avea să o poarte pe meleaguri străine. Experienţe şi eforturi de autodidactă i-au îmbogăţit bagajul lingvistic şi cultural într-o aşa măsură încât, spune ea, să o ajute să se exprime direct în limba italiană, traducerea în română ajungând să îi servească doar ca instrument de control. În această lumină, însăşi apariţia primei sale cărţi Punto differente (essere) (în traducere: „Punct diferit (a fi)”) în 2016 la Editura Aletti, în urma unei selecţii pentru debutanţi, urmată de publicarea la scurt timp la aceeaşi editură a unui volum bilingv Nell’antro dei miei pensieri (Dacia)/ În adâncul gândurilor mele (Dacia) par să ilustreze această evoluţie.

„De ce am ales italiana? Deoarece vorbesc zilnic în această limbă, mult mai mult decât în limba maternă. Ceea ce din exterior ar putea părea ca o asimilare forţată, în realitate este doar o stimulare a gândirii şi a raţiunii, într-o limbă pe care am învăţat să o iubesc, chiar dacă la început mi se păreau comice asemănările lingvistice, prin comparaţie.”

În condiţiile date, este o poziţie mai mult decât îndrăzneaţă să afirmi că stăpâneşti mijloacele literare într-o limbă ce nu e nativă, dacă ne gândim la persoane chiar cu mai mulţi ani de permanenţă ori de studii în Italia, excluzând excesele de rigoare, care nu se consideră astfel. Versiunea în limba română, nu întotdeauna prezentă, vine, aşadar, în completare, ca reflexii într-o oglindă, ca un instrument de autocenzură. Dacă pentru mulţi calea firească de promovare este traducerea creaţiilor proprii într-o limbă străină, ea îşi dă întâlnire cu limba maternă pe calea de întors acasă.

E drept că Lidia Popa citeşte şi se informează mult, este foarte activă pe reţelele de socializare, se implică în manifestările literare organizate la Roma şi în alte oraşe unde este invitată, îşi face prieteni printre scriitori. Participarea sa activă la concursuri şi evenimente, prezenţa în antologii şi pagini de reviste italiene demonstrează interesul, ca şi o voinţă statornică, deseori încununată de laurii succesului, de afirmare. Să fie oare suficient? Ca răspuns la reticenţa mea, Lidia Popa mi-a exemplificat cu munca mult mai atentă dedicată pentru pregătirea noului volum, în curs de apariţie (tot bilingv), ce se va intitula probabil Anfora di cielo/ Amforă de cer. O dovadă a conştientizării pericolului unei posibile abordări superficiale a problemelor.

La unele critici primite la apariţia primului său volum, pentru îndrăzneala de a fi scris într-o limbă pe care nu o cunoştea îndeajuns, a răspuns cu o versiune bilingvă în următoarea sa carte, în care nu numai că limba maternă este repusă în drepturi, la egalitate cu cea italiană, dar se pune accentul mai mult pe motive şi simboluri româneşti. Şi dacă în cel dintâi, aşa cum se enunţă şi în titlu, predominant este motivul existenţial, într-o încercare de a se regăsi şi de a-şi defini identitatea, în condiţiile noii lumi în care s-a aflat, în care adaptarea rămânea singura alternativă de supravieţuire, în cel de al doilea se simte mai puternică dorinţa de întoarcere la originile româneşti, deja anticipată în unele creaţii din cel precedent.

„Fără gânduri şi liberă/ trăită în ţara lui Dracula,/ unde brazii îndreaptă/ măreţia lor cerului/ precum cântecele unei rugăciuni/ în templul lui Zamolxe./ Dacia mea cât îmi lipseşti.” (Nostalgie). De câte ori – mi-am zis – trecând prin preajma Columnei lui Traian sau a statuilor întruchipând luptătorii daci de pe Arcul lui Constantin se va fi lăsat cuprinsă de efluvii ancestrale care au purtat-o la a scrie astfel de versuri, ori poeme precum Dacia în suflet sau Marea Neagră? Ei bine, nu! Poeta ţine să mă convingă că nu vestigiile arhitectonice, ci mai mult dorul de casă şi de cei dragi i-au fost stimulent. Aşadar nu contrapunerea unor aspecte vizuale, de natură istorică, ci mai degrabă resorturile intime s-au relevat a fi cele mai puternice în determinarea actului de creaţie la ea: „Sunt locuri în inimă/ ce au un suflet al lor ce vorbeşte,/ O magie ce doar/ vederea ascuţită o descoperă.” (Diapozitive în inimă).

Aşa se explică de ce în poeziile ei apare obsesiv figura maternă, cu un simţ pronunţat de vinovăţie motivantă faţă de îndepărtarea ce ar putea fi interpretată drept abandonare: „Mamă departe şi cer iertare/ Pentru dragostea ce-ţi lipseşte” (Poate erai tu mamă). Iar tatălui, care nu mai este, încă se simte datoare şi recunoscătoare: „Dar vreau să-ţi spun că dacă ai fi aici/ Desigur ai fi mândru de mine./ Pentru că am încercat să merg singură/ Prin întuneric, împiedicându-mă şi înălţându-mă,/ Strîngând dinţii/ Aşa cum tu m-ai învăţat.” (Dragă tată). O lirică născută din povara unui bagaj format din „Regret, durere ascunse/ În cuferele inimii mele.” (Of, pământ drag), care se reflectă şi în titlurile sugestive ale unor poeme: Amară ţarina mea, Colindă de Crăciun, ori în trimiterile la proverbe şi zicale româneşti: Zbătând fruntea de tocul uşii, Lucrul bine făcut după bunicul meu. De altfel, în introducerea la volum, autoarea evocă „tradiţiile ţării mele, persoanele dragi, cultura şi religia de unde extrag limfa pentru a-mi hrăni spiritul”.

În culori mai vii şi luminoase apar evocate figurile fiicelor sale, Iulia şi Ana, în momente aniversare, ori în descrierea cotidianităţii în ritm de furnicar: „O zi precum celelalte/ unde se merge înainte/ cu trudă şi sudoare, dar mereu cu surâsul/ şi cu gândurile/ ce lucrează pe seama lor,/ să dea voce cui voce nu are,/ între mii de voci migratoare.” (O zi ca orişicare). Propria aniversare se circumscrie aceluiaşi ritm existenţial: „Îmi înnod anii la viaţă, unul câte unul,/ În mici picături de astăzi şi de mîine” (Ziua de naştere).

Răsfoind printre pagini vom constata din amare reflecţii cum ajunge să fie viaţa pentru „Străinul pe pământul Europei” şi urmărind-o „însoţită de vechiul centurion” vom afla cum e „Să trăieşti la Roma în ziua de Paşti”, probabil undeva în apropiere de Piaţa Sfântului Petru, unde „Sfânta zi devine efluviu/ De lumină sfinţită de dulci emoţii”. Iată cum, refuzul categoric al poetei de a admite influenţa ambientală păleşte în faţa unor exemple evidente de imixtiune a realului în imaginar, a importanţei spaţiului în care îşi petrece existenţa, chiar dacă la o scară mai redusă. Obosit, după o zi de muncă, ori de umblat, gândul se resemnează cu posibilitatea „Să admiri minunăţiile/ lumii din care faci parte.” (Normalitatea e în tot şi-n nimic) ori la refugiul în mici plăceri spirituale aleatoare: „Sufletul se hrăneşte cu clipe/ De fericire descoperită la întâmplare:/ Admirând o floare, un tablou, spectacolul naturii/ Ascultând muzica inimii şi trecerea norilor/ Pe cerul senin ce inundă spiritul de seninătate.” (Mă plimb). O atitudine ce pare contrastantă cu firea de luptătoare îndârjită, ce se profilează în versuri precum: „Pentru a face pace cu mine însămi/ Nu m-am aplecat niciodată.” (Pentru a face pace cu mine însămi) ori „Viaţa este o eternă bătălie/ ce ruinează puţin câte puţin” (Cicatrici).

Un mers pe sârmă în echilibru instabil apare acest „a fi” care se profilează în poemele celor două volume amintite, cu avansări şi replieri de moment, scurte pauze de meditaţie şi contraatacuri îndrăzneţe: „Reflectez despre a fi/ Menţinând punctul de vedere.” (Nervi tari). O falsă dilemă existenţială. Ca şi în plan lingvistic, unde punctul de vedere rămâne la fel de echivoc.