Cîntecul în literatura greacă veche latină

II

 

Încolţind într-un sol învecinat cu cel al cîntecelor de dragoste, dar valorificînd mai consistent decît acestea ritmurile şi simbolistica poeziei populare, cîntecele de nuntă ar fi putut înscrie, dacă s-ar fi păstrat, o pagină dintre cele mai valoroase ale lirismului elen. Epitalamul, unul din ipostazele acestora, era intonat de către un cor de tineri şi de tinere în ajunul sau în prima zi a unei căsătorii, iar himeneul, cea de a doua înfăţişare a lor, se cînta cu prilejul desfăşurării alaiului nupţial. Safo a manifestat o reală predilecţie pentru crearea unor astfel de cîntece, care nu au făcut decît să amplifice şi să consolideze nimbul său de glorie printre contemporani şi urmaşi.

Într-unul din fragmentele de epitalam ale poetei, candoarea şi încîntarea legate de unele momente ale ceremonialului nunţii sînt sugerate prin aluzii delicate şi naive:

…Vîrful de creangă pe creştetul pomului leagănă, dulcea

Taină a mărului rumen. Şi culegătorii-l uitară…

Chiar l-au uitat ? Cine-ar crede ? Ei n-au izbutit să-l ajungă !…^[1]

Într-un alt fragment mustind de seve folclorice, dar aparţinînd de data aceasta unui himeneu, Safo înfăţişează, cu simplitate şi bună dispoziţie, imaginea unui mire. Impunătoare prin înălţime, statura acestuia dezvăluie subtile corespondenţe cu cea a unui personaj similar din Cîntarea cîntărilor:

…Dulgheri iscusiţi, încheiaţi-l

O, Hymenaios

Cît mai înalt coperişul !

Mirele vine…şi n-are potrivă-ntre oameni

O, Hymenaios !

Cumpănă-i ţine doar Ares !.^[2]..

În opera sa, „nulle part Safo ne s’est tenue plus près de l’art populaire. Avec une habileté consommée, mais discrète, elle en reproduisait l’allure courte et presque enfantine, les répétitions de mots, les reprises, les hésitations apparentes, parfois la gaîté un peu grosse, et tout cela dans des mètres courts, mêlés de refrains.”^[3]

Peste veacuri, opera lui Catul, încă puternic impregnată pe alocuri de mireasma cîntecelor de nuntă safice, rămîne ca o mărturie de neclintit a răspîndirii şi a aprecierii lor.

Născut din cenuşa unor sentimente şi aspiraţii extrem de diverse ca natură, cîntecul regretelor şi al dorinţelor inaccesibile nu trebuie confundat cu sentimentele şi năzuinţele pe trunchiul cărora a crescut, aţa cum efectul nu se identifică aproape niciodată cu cauza care l-a generat, deşi nu poate fi rupt de ea. De data aceasta, centrul de greutate nu mai cade pe ceea ce constituie esenţa sentimentului în sine, ci pe un elan sau pe un eşec al trăirii, iar acestea, cu toate că pot îmbrăca chipuri felurite, îşi au tonalităţile lor inconfundabile.

Răsfrîngeri ale unor nepotolite arderi lăuntrice, părerile de rău ca şi dorinţele inaccesibile au reprezentat ,în toate timpurile, una din cele mai autentice substanţe ale poeziei. Trăirea complexă pe care suprapunerea de sentimente şi de disponibilităţi sufleteşti cu finalităţi adesea contradictorii o determină , ca şi impulsul lăuntric de a le comunica dintr-o dată, fără reticenţe, au impus dezvoltarea preponderent lirică a unui astfel de material. Prin natura sa însă, cîntecul a beneficiat de această zestre mai mult decît alte specii înrudite. Şi deşi o astfel de tematică a coincis, în multe rînduri, cu cea a elegiei vechi ( cultivată de Mimnerm şi Theognis ) se cuvine să arătăm că în vreme ce aceasta din urmă practică poezia regretelor pentru a sugera o conduită de viaţă, cîntecul se identifică într-atîta cu ele, încît îşi istoveşte elanurile numai pentru a la da întrupare artistică.

În poezia O, dacă-aş fi…de Alcman, existenţa unei aspiraţii irepresibile de contopire cu nemărginitul, dezvăluie una din dimensiunile etern-romantice ale sufletului omenesc, cu fundamente solide în structurile antropologice ale imaginarului. Astfel, imaginea de o frumuseţe stranie, cea a poetului-pescăruş care doreşte să se mistuie în zboruri vîslind împreună cu alcionii peste floarea de val, îşi are obîrşia atît în părerea de rău a celui care nu mai poate participa la dansurile şi la corurile tinerelor fete, cît şi în dorinţa omului în genere de a pătrunde şi de a se mişca într-un univers liber de orice constrîngere temporală şi spaţială:

…Nu mă mai ţin pe picioare…şi ce dezmierdat vă e viersul,

Fecioare cu susurul dulce !

O, dac-aş fi, dac-aş fi pescăruş să mă spulber în zboruri,

Doar cu-alcionii-mpreună vîslind peste floare de val…

O, de-aş purta ne-nfricat o inimă tare;

De-ar fi ca marea să fiu de albastru,

Să freamăt: o pasăre-n cer…^[4]

În mod identic, într-un fragment safic, descoperit nu demult, dureroasa constatare a ultragiilor pe care timpul le-a pricinuit alcătuirii fizice a poetei se întrepătrunde atît cu regretul acesteia după imaginea tinereţii sale înfloritoare, cît şi cu dorinţa ei de a savura lumina şi de a iubi frumuseţile firii pînă la capăt:

…L’âge a ridé ma peau et sous mes lèvres blêmes

Peu de dents tiennent bon ; quant à ma chevelure,

Ses épis noirs jadis sont aujourd’hui tot blancs.

Je ne me soutiens plus sur mes jarrets tremblants,

Moi qui jadis dansais parmi vous, ô mes sœurs,

Vive comme le faon, le plus vif des danseurs.

Mais, ô belles, qu’y puis je ? Hélas l’ombre étoilée

Et le jour qui la suit ou bien qui la précède

Nous traînent à la mort. A la mort chacun cède.

Mais je désire encore…Mon âme désolée

Goûte encore le soleil et les fleurs printanières.

Les bêtes vont mourir au fond de leurs tanières,

Mais je veux jusqu’au bout savourer la clarté

Et vous aimer…^[5]

Conectată la acest registru, poezia lui Anacreon care este în genere departe de tensiunea şi de flacăra ce consumă trăirea safică, dobîndeşte spre bătrîneţe, în umbra regretelor după dezmierdata tinereţe şi a gîndurilor legate de sfîrşitul apropiat ,înfiorări şi accente grave:

…Am încărunţit spre tîmple

Creştetul mi-e nins. Sfîrşită

Dezmierdata tinereţe.

Chiar şi dinţii mi-s bătrîni.

Din răstimpul lung al vieţii

Dulci, nimic nu mai rămîne…^[6]

Într-un astfel de climat, intonarea unui cîntec frumuseţilor naturii nu pare să forţeze prea mult barierele sensibilităţii arhaice. S-a spus despre omul antic că nu are sentimentul naturii, întrucît el însuşi se considera una din părţile acesteia. Oricît de întemeiată este pînă la un punct o astfel de observaţie, se poate totuşi constata că o natură raţională este oricînd capabilă să se gîndească sau să se contemple într-o măsură care depinde de gradul de autonomie a conştiinţei. Este aproape sigur că după epoca mentalităţii magice, cînd raporturile de adversitate dinte om şi natură au luat sfîrşit, perceperea naturii ca o putere ocrotitoare sau binefăcătoare  a facilitat procesul de apropiere şi de integrare a omului în sînul ei, fapt ce explică apariţia sentimentului de recunoştinţă şi de admiraţie faţă de aceasta.

Pe de altă parte, în conformitate cu cele mai temeinice consideraţii referitoare la apariţia sentimentului estetic, s-a  constatat cum încă din cele mai vechi timpuri, cunoaşterea şi luarea în stăpînire a realităţii de către om a fost secondată, în mod constant, dar imperceptibil, de o apreciere afectivă a sa. Ca atare, oricare ar fi perspectiva din care considerăm lucrurile, ajungem la concluzia că sentimentul naturii s-a ivit, în mod firesc şi necesar, ca o dimensiune a omenescului şi ca tot ce aparţine acestuia a cunoscut o evoluţie istorică.

În consecinţă, apariţia unei sensibilităţi care să vibreze inconfundabil în faţa diversităţii de forme, culori şi sunete ale naturii nu este numaidecît un privilegiu al epocilor moderne. Utilizînd o tehnică simplă, enumerarea unor elemente de peisaj aparent nesemnificative ( piscuri, prăpăstii, coaste, albii, neamuri de tîrîtoare, fiare din munţi ş.a. ), Alcman a creat deja, în sec. al VII-lea î.e.n., un tablou al încremenirii nocturne a naturii de o rară solemnitate:

…Somnul prinde a munţilor piscuri şi prăpăstii,

Coastele şi albiile,

Tîrîtoarele neamuri ce creşte ţărîna neagră,

Fiarele din munţi şi roiuri de albine

Şi monştrii din adîncul întunecatei mări;

Dorm şi zburătoare

Neamuri cu aripe lungi…^[7]

Peste veacuri, ca o ilustrare a modului identic şi totuşi distinct de a se manifesta al sensibilităţii umane în faşa unui peisaj de natură crepusculară, cîntecul noptatic va renaşte, amplificat cu rezonanţe noi, în Wanderers Nachtlied de Goethe şi în Peste vîrfuri de Eminescu.

O dispoziţie sufletească similară cu cea existentă în poezia reprodusă mai sus se manifestă şi în unele fragmente păstrate de la Alceu. Departe de a înfăţişa aspectele naturii numai în notele sau trăsăturile lor fundamentale, acesta percepe, graţie unei remarcabile acuităţi a simţurilor, tocmai acele detalii caracteristice unui peisaj sau anotimp care îi definesc identitatea. Pe un fond vegetal, revigorat de mişcarea sevelor şi înviorat de unda clară a pîraielor, se desluşesc, în planurile mai depărtate ale imaginii, cîntecul insistent al cucului şi ţipătul ascuţit al puilor de rîndunică înfometaţi:

…Des fleurs s’entrelaçaient tout au long des allées

De chênes rajeunis et tout stridents d’oiseaux;

Nourrices des raisins futurs, les claires eaux

Circulaient ,descendant des hauteurs, en coulées

Douces; les longs roseaux reverdissaient; ailées,

Les créatures des rivages et des bois,

Le héron, le coucou à l’insistante voix,

S’installaient; l’hirondelle assise sous la poutre

A ses petits donnait la becquée, ou, pressée

Par leurs aigres clameurs, voletait…^[8]

Poetă a iubirii şi a frumuseţii, Safo, nu putea eluda – aşa cum am arătat deja cu cîteva pagini mai înainte – tocmai această dimensiune a realului. Asociind în mod constant iubirea cu natura, ea „pare a fi captat undele invizibile, care pleacă şi vin de la lume la inima noastră, de la inima noastră la lume”^[9] Însă întrucît natura preia o parte din bogăţia sufletească sau participă la ea, cîntecul iubirii se transformă, de la un anumit punct, într-un adevărat cîntec al naturii. Lumina şi farmecul învăluitor al iubirii devin pe nesimţite strălucire astrală, tălăzuire a mării sau delicateţe şi parfum floral:

…Cît mi-ai fost tu de dragă,

Ştii doar. De nu, ţi-aş mai spune-o:

Adu-ţi aminte de toate

Clipele dulci petrecute-mpreună.

Cîte cununi de viorele,

De trandafiri şi de salbie,

N-ai potrivit lîngă mine şezînd şi

Cîte-mpletiri de plăpînde

Flori n-ai urzit din ghirlande,

Gîtului gingaş chemări arcuindu-i?

Plină de-arome licoarea,

Cursă din miezuri de floare,

Limpede, ţi-o lunecai pe cosiţe.

Moale culcuşul îmbie

Gingaş…

Dor în risipă îşi stinge aleanul…^[10]

Prefigurare a poeziei moderne, „visul poetic al lui Safo participă, totodată, la două lumi pe care le cercetează spiritul omului – lumea pe care o numim exterioară şi aceea a sentimentelor care se agită în noi. În timp ce cea mai mare parte dintre poeţii vechi, dacă li se întîmplă să evoce natura şi să exprime dragostea, o fac succesiv şi paralel, ca şi cum aceste două universuri constituiau pentru ei două realităţi diferite, Safo ştie că conştiinţa umană şi natura fizică sînt unul şi acelaşi lucru, identic în substanţa sa, ca şi în proprietăţile sale, pentru că nu există nimic în mişcările pasiunii, care să nu fie sensibil la fenomenele universului”^[11].Dar în felul acesta, prin evidenţierea întrepătrunderilor dintre sentimente şi mediul natural, nu am făcut decît să definim una din trăsăturile reprezentative ale tipologiei estetice romantice.

Astfel, analiza unor fragmente revelatoare poate conduce la constatarea că înfăţişarea naturii la greci nu s-a făcut întotdeauna numai pentru a întregi cadrul în care se desfăşoară existenţa umană. Chiar dacă nu a dobîndit extensiunea de mai tîrziu, imaginea frumuseţilor naturii a devenit, în cîteva rînduri, punctul de maximă convergenţă al resurselor şi elanurilor afective ale sufletului elen arhaic.

Cîntecele de petrecere sau de banchet (scòlia), organizate de către grupurile politice din cetăţile Ioniei şi Aticii, cu prilejul banchetelor, s-au bucurat de o primire entuziastă de-a lungul întregii Antichităţi, iar ecourile lor s-au putut desluşi pînă în epoca modernă. În ciuda existenţei unor elegii pe această temă scrise de Arhiloh, Alceu pare să fie, conform tradiţiei, adevăratul creator al unui astfel de cîntec. Lucrările lui de acest fel „par improvizate pe loc, la diferite ocazii. Iar ocazia se putea ivi oricînd. Alceu bea ca să poată înfrunta îngheţul iernii, dar şi ca să poată răbda arşiţa verii; bea pentru că ziua a scăzut de-un deget, sau pentru că Myrsiles tiranul a murit”^[12]. Într-unul din cele mai cunoscute fragmente de cîntec bahic, întreaga strădanie a poetului – izolarea de gerul iernii într-o cameră bine încălzită, cufundarea într-un „pat de perne moi”, desprinderea de griji şi de mîhniri etc. – se consumă pentru a crea un mediu adecvat degustării plăcerii ca senzaţie:

…Ninge. Zeus de sus din ceruri

Ne trimite iarnă grea;

Apele sînt îngheţate

Toate sloi.

 

Sclav, fă foc şi-alungă frigul

Dă vin dulce din belşug

Şi-mi aşterne-un pat de perne

Moi de puf.

 

Nu te lăsa pradă grijii,

La ce bun să te mîhneşti

Cel mai bun leac pentru rele-i

Să te-mbeţi!…^[13]

Comparativ cu lirica egipteană, unde trăirea clipei nu depăşea nivelul exhortaţiilor cu caracter general sau abstract, aici acumularea de senzaţii vizuale, termice, tactile etc., individualizează pregnant imaginile contribuind la organizarea şi întreţinerea unei ambianţe propice savurării cvasimoderne a plăcerii.

Totodată, Alceu este, după cum am menţionat şi în altă parte, primul poet grec care, după ce acordă celebrării vinului un spaţiu mai amplu în lirică, sfîrşeşte prin a împleti motivul acestuia cu tema iubirii:

…Notre ennemi est couché sous la terre:

Voici le temps du bon vin et des filles…^[14]

Anacreon preia acest mesaj bahic şi îl face să dobîndească o extensiune fără precedent în spaţiu şi timp. Poetul a cărui faimă s-a datorat nu atît valorilor intrinseci ale operei sale, cît mai ales moda literară pe care au iniţiat-o numeroşii săi admiratori, rămîne prin excelenţă cîntăreţul ceasurilor de cumpătată desfătare cu muzică şi vin:

 

Haide, sclav, de-mi dă pocalul

Ca să-l beau dintr-o sorbire

Pune-n el două părţi apă

Şi o parte vin curat,

Ca să îl slăvesc pe Bacchus

Fără să cad în păcat.

Hai să nu mai bem ca sciţii

Vinul neamestecat,

Chiuind şi făcînd larmă…

Ci să bem încet, cu şart,

Intonînd frumoase imnuri.^[15]

Modelat de canoanele care guvernează statutul poeziei curtene, spiritul care animă lirica lui Anacreon se istoveşte la periferia marilor pasiuni. Punîndu-şi muza în slujba mai multor tirani ( ca Policrate din Samos, la a cărui curte se afla şi Ibicos, sau ca Hiparh, fiul lui Pisistrate ), spre a-i celebra în ode ori pentru a-i desfăta la ospeţe, poetul s-a conformat gustului acestora înclinat spre fast şi superficialitate.

În acest moment însă, – fapt notabil în istoria lirismului mondial – graţie modului nou de a aborda şi trăi bucuriile vieţii, poezia plăcerilor ,la greci, tinde, chiar dacă nu în întregime, să se desprindă de trunchiul reflexiv pe care a apărut şi să devină o structură artistică independentă.

Un capitol aparte în cuprinsul cîntecelor de petrecere este reprezentat de către aţa-numitele scolii atice, „o nouă specie de cîntece lirice” apărute „ sub influenţa poeziei lesbice, a celei anacreontice şi a corurilor lui Simonide”^[16]. Alcătuite numai din cîteva versuri, acestea se intonau de obicei la sfîrşitul banchetelor. Trecîndu-şi de la unul la altul o ramură de mirt şi o liră, comesenii cîntau arii cu subiecte extrem de variate despre trecătoarea frumuseţe a vieţii, a tinereţii şi a iubirii, ca şi despre sensul moral al existenţei sau despre deosebita ospitalitate a gazdei.

În epoca alexandrină, cînd izvoarele artei nu se mai aflau conectate la mişcările vieţii, ci la preocupări de ordin livresc şi de ingeniozitate formală, încît propensiunea pentru invenţia unor subiecte, ritmuri şi sonorităţi surpriză trecea pe primul plan, Anacreon a fost imitat de un număr impresionant de poeţi. Una din culegerile alcătuite acum, incluzînd cîntece de dragoste şi de petrecere (Anacreontea), s-a îmbogăţit cu piese noi în timpul Evului Mediu bizantin şi a ajuns astfel pînă în vremurile noastre. Însă, în ciuda faptului că farmecul şi parfumul versului anacreontic au dispărut aproape cu totul, aceste simple imitaţii au înrîurit creaţia lui Ronsard şi a altor poeţi de mai tîrziu, mai cu seamă italieni şi germani. În prima jumătate a sec. al XIX-lea, începuturile liricii culte româneşti, creaţia poeţilor Văcăreşti, cea a lui Conachi ş.a., stau sub semnul aceleiaşi  lirici anacreontice.

[1] Ibidem, p.67.

[2] Ibidem, p.74.

[3] Alfred Croiset et Maurice Croiset, Manuel d‘histoire de la littérature grecque, Paris, 1900 pp.171-172.

[4]Antologie lirică greacă, op. cit. pp. 96-97.

[5] Marguerite Yourcenar, op. cit.,p. 80.

[6]Antologie lirică greacă, op. cit.,p.80.

[7] Poezie reprodusă din Istoria literaturii eline de Maria Marinescu-Himu şi Adelina Piatkowski, Buc. Ed. Ştiinţifică,1972, p. 158.

[8] Marguerite Yourcenar, op. cit., pp 67-68.

[9] André Bonnard, op. cit.,vol. I, 117.

[10]Antologie lirică greacă, op. cit., pp.70-71.

[11] André Bonnard, op.cit.,vol. I,p. 117.

[12]Antologie lirică greacă, op. cit., p.60.

[13]Antologia liricilor greci ( alcătuită de Şt. Bezdechi ), Cluj, 1927, p.39.

[14] Marguerite Yourcenar, op. cit., 68.

[15]Antologia liricilor greci, op. cit.,p.69.

[16]Antologie lirică greacă, op.cit.,p. 83.