PENTRU POEZIE
aş fi-nceput frumoasa poezie
fără să ştiu în versul următor
cerneala cum se-aşterne din peniţă ştiu, dar nu ştiu ce-o să scrie
cerneala scade-n călimară e vinul pus deoparte, cu sigiliu,e-nvechită
ca timpul părăsit în ceasul de perete, tresare în aceeaşi baterie
şi moare şi parcă-nvie o clipită
creionul ce-o să scrie? tăciune negru, lumină din adâncuri
lemn dulce, ros la capăt, cînd inspiraţia nu vine,
înaltă, zveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită printre rânduri
cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să scriu, să scrie
Altul pentru mine, să mă supună, să posede, să ucidă
să mor puţin ( să vad cum e ) să mor frumos
şi-apoi să-nvii frumos în poezie
pentru poezie!
TU, CARTE
Tu carte scrisă, închisă între cărţi mai vechi, pe raft,
Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să zboare, să se –aşeze,
pe degetul arătător ce-ţi înfioară zveltul tău cotor,
ce te alege şi te-nclină,
pe mâna binecuvântată ce te-aduce
din întuneric la lumină
Voi pagini albe
cu meşteşug legate-n astă carte
lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze
pe degetele albe, binecuvântate, mofturoase,
ce vă abandonează plictisite sub veioză,
pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte
Tu, carte scrisă
(cinste cui te-a scris )
cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi
îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru
pune-le straiele pentru marea trecere
anunţă familia
trupul tău
trupul meu
timpul tău
timpul meu
au trecut!
FLOARE DE TROTUAR
şi nu s-a scris vreodată despre astă floare
nemaivăzută de poeţii filologi,la bibliotecă,în lecturi suplimentare
ţâşneau afară cu pupile dilatate pipăind pământul
să simtă răsăritul rânced,rece (şi doare) dacă doare
adesea talpa grea de gumă lângă floare trece
călcâiul strâmb de platfus trece lângă
şi se-auzea-n periferii îndepărtate sunând prelung albastru
sirena orei şapte,când muncitorii merg la lucru prin răsăritu-albastru, rece
nu ştim cine a sădit frumoasa floare de trotuar
cum a răsărit ea între dalele de piatră perfect finisate,
poate e sufletul întrupat al şantierului strămutat în îndepărtatele periferii…
cine-o creşte, poate doar ploaia bunului Dumnezeu…
cine răspunde de fragilul ei destin,poate doar bunul administrator,
poate eu
cum recitam abia şoptit unui tufiş mai nou pe-aici,artizanal
fără o stea la căpătâi, căzuse,în noaptea-înţeleaptă emisferă
şi mă trăgea-ntr-o parte răsăritul
manşeta udă ( rouă, lacrimi sau cerneală?)
floarea de trotuar de la butonieră !
nu ştim cine-o fi sădit acest tufiş artizanal…
POEM FRUMOS
şi te prindeam de glezne, să uiţi cum este mersul,
să nu atingi cărbunii-aprinşi, focul mocnind, cenuşa
să nu se-aştearnă peste foaia albă, să uit a scrie versul
şi te eliberam adesea –să-nveţi saltul -în visul meu boem
dor pietrele, doare drumul, tace jarul
când tălpile din palma mea
mai şchiopătau scriind acest frumos poem!