PENTRU POEZIE

aş fi-nceput frumoasa poezie

fără să ştiu în versul următor

cerneala cum se-aşterne din peniţă ştiu, dar nu ştiu ce-o să scrie

 

cerneala scade-n călimară e vinul pus deoparte, cu sigiliu,e-nvechită

ca timpul părăsit în ceasul de perete, tresare în aceeaşi baterie

şi moare şi parcă-nvie o clipită

 

creionul ce-o să scrie? tăciune negru, lumină din adâncuri

lemn dulce, ros la capăt, cînd inspiraţia nu vine,

înaltă, zveltă siluetă, tăcută umbră rătăcită printre rânduri

 

cum e să scriu, fără să ştiu că vreau să scriu, să scrie

Altul pentru mine, să mă supună, să posede, să ucidă

să mor puţin ( să vad cum e ) să mor frumos

şi-apoi să-nvii frumos în poezie

 

pentru poezie!

 

 

TU, CARTE

Tu carte scrisă, închisă între cărţi mai vechi, pe raft,

Tu laşi vocalele ca fluturi albi, curaţi să zboare, să se –aşeze,

pe degetul arătător ce-ţi înfioară zveltul tău cotor,

ce te alege şi te-nclină,

pe mâna binecuvântată ce te-aduce

din întuneric la lumină

 

Voi pagini albe

cu meşteşug legate-n astă carte

lăsaţi vocalele să zboare, să se-aşeze

pe degetele albe, binecuvântate, mofturoase,

ce vă abandonează plictisite sub veioză,

pe lemnul înţelept al noptiere-n noapte

 

Tu, carte scrisă

(cinste cui te-a scris )

cheamă-ţi buchiile aflate-n zbor ‘napoi

îmbracă-ţi poeziile in alb şi negru

pune-le straiele pentru marea trecere

anunţă familia

trupul tău

trupul meu

 

timpul tău

timpul meu

 

au trecut!

 

FLOARE DE  TROTUAR

şi nu s-a scris vreodată despre astă floare

nemaivăzută de poeţii filologi,la bibliotecă,în lecturi suplimentare

ţâşneau afară cu pupile dilatate pipăind pământul

să simtă răsăritul rânced,rece (şi doare) dacă doare

 

adesea talpa grea de gumă lângă floare trece

călcâiul strâmb de platfus trece lângă

şi se-auzea-n periferii îndepărtate sunând prelung albastru

sirena orei şapte,când muncitorii merg la lucru prin răsăritu-albastru, rece

 

nu ştim cine a sădit frumoasa floare de trotuar

cum a răsărit ea între dalele de piatră perfect finisate,

poate e sufletul întrupat al şantierului strămutat în îndepărtatele periferii…

cine-o creşte, poate doar ploaia bunului Dumnezeu…

cine răspunde de fragilul ei destin,poate doar bunul administrator,

poate eu

 

cum recitam abia şoptit unui tufiş mai nou pe-aici,artizanal

fără o stea la căpătâi, căzuse,în noaptea-înţeleaptă emisferă

şi mă trăgea-ntr-o parte răsăritul

manşeta udă ( rouă, lacrimi sau cerneală?)

floarea de trotuar de la butonieră !

 

nu ştim cine-o fi sădit acest  tufiş artizanal…

 

 

POEM FRUMOS

şi te prindeam de glezne, să uiţi cum este mersul,

să nu atingi cărbunii-aprinşi, focul mocnind, cenuşa

să nu se-aştearnă peste foaia albă, să uit a scrie versul

 

şi te eliberam adesea –să-nveţi saltul -în visul meu boem

dor pietrele, doare drumul, tace jarul

când tălpile din palma mea

mai şchiopătau scriind acest frumos poem!