Marius Chelaru: Cum era satul Bucu, din Ialomiţa, în copilăria ta? Cum erau locurile natale, familia şi cum ai ajuns să faci filologia, apoi la Constanţa cu serviciul? Şi, nu în ultimul rând, cum ai ajuns la lirica de sorginte niponă?

Laura Văceanu: Satul în care m-am născut şi mi-am petrecut vacanţele de vară, mai rar sărbătorile de peste an, era un sat mare pe vremea aceea, împărţit în două, de o şosea care lega Bucureştiul de Constanţa, ca şi acum. Băştinaşii locuiau de partea râului Ialomiţa, iar peste calea ferată cei „din munteni”, veniţi din zona de munte a Buzăului. Oamenii se cunoşteau între ei şi se salutau, se respectau, se ajutau. În mare parte lucrau în gospodăria agricolă, în care aveau pământurile familiei, dar aveau şi curţile pline cu păsări şi animale, curate şi în mare orânduială. Iar în grădini sau pe lângă case pomi fructiferi. Casele erau din chirpici, dar văruite şi curate. Gospodinele, ca şi mătuşile mele Nela şi Victoria, aveau grijă să-şi ţină casele la mare cinste. Îşi îmbrăcau din munca lor familia. Ştiau să ţeasă, să împletească, dar şi să coasă, că până la Slobozia, oraşul apropiat era ceva distanţă. Am fost înconjurată cu multă dragoste de unchii Dumitru şi Ştefan şi de mătuşile mele, iar verii şi verişoarele mi-erau fraţi şi surori. În zilele călduroase de iulie, aveam umbra bătrânilor duzi, nuci sau pruni, unde-mi găseam locul pentru lectură. Ca să ne răcorească, mătuşa Nela, care mi-a fost adevărata bunică, ne aducea „de la rece” câte o cană de lut, plină cu iaurt, după care îşi aşeza cănile la soare pe gărduţul de nuiele ce despărţea ograda în două. Aşa am reuşit să nu pierd legătura cu rădăcinile, casa în care m-am născut există şi astăzi, dar cu faţă modernă, realizată de vărul meu, Ion Marin. Acum ne întâlnim să-i pomenim pe cei duşi, mai tineri sau mai bătrâni.

Am absolvit Facultatea de Filologie secţia Limba şi literatura română, Institutul Pedagogic de 3 Ani de la Constanţa, apoi mi-am continuat studiile la Bucureşti, urmând toate treptele profesiei de dascăl, educator 6 ani, la început de carieră, învăţătoare 2 ani, abia după aceea profesor de limba şi literatura română, perioadă în care am avut satisfacţii nebănuite. În paralel am făcut 2 ani canto clasic, la Şcoala Populară de Artă, am avut corepetitoare la pian pe doamna Miga, mama Manuelei Miga. Mi-am dat seama că aş fi fost poate o bună mezzosoprană, dar am preferat cariera de dascăl şi literatura. Am citit enorm de la vârsta de 11 ani. Primele încercări literare au fost dramatizări după basme româneşti şi universale, pe care le-am pus în scenă cu preşcolarii, apoi cu şcolarii cărora le-am predat. Fiind soţie de cadru militar, a trebuit să renunţ la titularizare şi am suplinit în şcoli din judeţul Constanţa până am luat concursul de titularizare la Şcoala Gimnazială „B.P. Hasdeu” din Constanţa, 1995.

La lirica de sorginte niponă am ajuns în toamna anului 1991, prin Ion Codrescu, proaspăt întors dintr-o călătorie în Japonia. Am fost invitaţi mai mulţi colegi, la vechea bibliotecă, de pe str. Ferdinand şi acolo s-a luat şi hotărârea fondării SHC, ulterior a revistei Albatros, la 18 ianuarie 1992. La început a fost dificil, deoarece nu studiasem nici în timpul facultăţii ceva despre literatura japoneză, dar mi s-a părut o provocare, căreia aş putea să-i fac faţă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nu am cantonat în zona lirici japoneze, scriu poezie, proză, teatru, din care am publicat prin diferite reviste.

M.C.: Lirica de sorginte niponă, în special haiku, şi-a „aflat” un loc în multe ţări, de pe toate continentele. Cu toate acestea, mulţi spun că în mod natural/ firesc, dată fiind provenienţa, dar şi ce înseamnă haiku, un fenomen dacă nu „marginal”, atunci cumva „de nişă”. Cum vezi tu că se petrec lucrurile în România? Au început să se aşeze lucrurile. Adică numărul autorilor autentici de haiku se detaşează net de amatori care sunt încă în număr destul de mare.

L.V.: Într-adevăr românii sunt fie prea deschişi la nou, fie prea reticenţi. Aşa s-a întâmplat şi cu fenomenul haiku. După anii 90, au pătruns şi la noi mult mai multe informaţii despre lirica japoneză, faţă de proză, dar mijlocit prin traduceri din engleză, franceză şi mai puţin din germană. După cum se ştie dacă nu stăpâneşti bine o limbă de circulaţie internaţională, acest fapt poate fi un handicap şi poate produce confuzii, în legătură cu fenomenul literar în discuţie. Scriitorii consacraţi nu au dat prea mare importanţă pătrunderii fenomenului haiku, fie conştientizând că le trebuie o iniţiere în acest domeniu, fie considerat că e prea facil pentru ei. În afară de tine, doar poetul Şerban Codrin a tratat cu seriozitate şi rigoare, speciile liricii japoneze, oferind publicului ceea ce înseamnă lirică japoneză, din perspectivă românească. Ceilalţi au fost doar amatori, care s-au aventurat în necunoscut şi au încercat din mers să dezlege misterul terţetului venit de la Soare Răsare.

Totuşi din rândul amatorilor, s-au conturat câteva nume cu cărţi bine definite: Radu Patrichi, Manuela Miga, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Alexandra Flora Munteanu, Florin Grigoriu, Clelia Ifrim, Jules Cohn Botea, Dumitru Radu, Dan Doman, Cornelia Atanasiu, Corneliu Traian Atanasiu, Adina Enăchescu, Maria Tirenescu, Genţiana Gabriela Groza, de curând Octavian Mareş etc. Lor le sunt alături Loretta Băluţă, Nicoleta Gaiginchi, Sonia Cristina Coman şi Eduard Andrei. Cred că după 24 de ani de pionierat se conturează stilul unora, valoarea literară a cărţilor de haiku-haiga, foto-haiku sau haibun a altora. De acum se detaşează net autorii unui haiku autentic de amatori.

M.C.: Ai promovat intens haiku pentru copii, ideea de predare în şcoli sau măcar de popularizare a ceea ce înseamnă lirica niponă în şcoli. Ai avut şi iniţiative în care ai implicat autori/ profesori din România, dar şi de peste hotare. Spune-ne despre aceste iniţiative şi rezultatele lor.

L.V.: Chiar din primii ani când am venit în contact cu această bijuterie lirică, am intuit potenţialul cultural-educativ în general şi creativ în mod special. Am trecut imediat la activitatea practică. Mai întâi am iniţiat la nivelul Şcolii Gimnaziale „B.P. Hasdeu” din Constanţa, un cenaclu literar „Repere lirice nipone” (11 noiembrie 2003), pe care l-am făcut cunoscut inclusiv cenaclului „Meguro” condus de profesorul Yasuomi Koganei (Tokyo). Acesta a publicat haikuuri de-ale membrilor cenaclului, de-a lungul a câtorva ani. La cenaclul şcolii am introdus iniţierea în haiku, utilizând şi lecţiile prof. Ferri Gillis (America), traduse de Sonia Cristina Coman, Alexandra Flora Munteanu şi Lucia Elena Raicu. În 2005, la Bad Nauheim (Germania) prof. David Cobb (UK) mi-a oferit două proiecte didactice de iniţiere în haiku pentru nivelul – colegiu, inclusiv o mapă didactică aferentă, pe care le-am folosit. La finalul primului an de iniţiere am realizat antologia „Început de drum”, care s-a aflat în mapele a peste 50 de inspectori de limba română, din ţară şi din zonele de graniţă şi câte un exemplar din Albatros. Nu am primit măcar un mail sau vreo scrisoare de la vreunul dintre ei.

Devenind profesor în retragere am continuat să predau haiku în două şcoli din localităţi aflate în judeţul Constanţa: Osmancea – Mereni şi Dorobanţu. Iar între anii 2008-2011, am desfăşurat un proiect de mare amploare Interculturalitate româno-japoneză, în parteneriat cu Ambasada Japoniei de la Bucureşti, cu ISJ Constanţa şi unităţi preşcolare, şcoli gimnaziale, centre culturale, muzee, biblioteci, universităţi de stat şi particulare, din ţară şi din străinătate (Croaţia, Rusia, Serbia, Slovenia, UK,USA), în jur de 90 de unităţi au desfăşurat peste 160 de activităţi, la care am inclus şi pe cele din timpul festivalului (30 mai-5 iunie, 20011). În acest proiect s-au implicat direct 484 de cadre didactice, 14 inspectori de specialitate peste 5000 de preşcolari, elevi, studenţi, şi doar 280 de părinţi. Finalitatea proiectului – publicarea volumul Interculturalitate şi interdisciplinaritate în educaţie – Ghid metodic, Editura Universitară, Bucureşti, 2010, autori Anastasia Dumitru şi Aura Văceanu. Important în acest demers a fost faptul că am urmărit promovarea artei, culturii şi tradiţiilor japoneze concomitent cu cele româneşti, cadrele didactice înţelegând mesajul proiectului.

Al doilea proiect de anvergură, iniţiat de mine a fost realizarea antologiei Solidaritate prin haiku/Haiku Solidarity (Ed. ExPonto, 2011), volum dedicat cutremurului din 11 martie 2010 de la Fukushima. Alături de poeţi consacraţi de haiku, au scris sau a creat desene preşcolari şi elevi din  România (Cogealac, Constanţa, Cluj, Bistriţa, Botoşani, Bucu, Focşani, Mihail Kogălniceanu, Medgidia, Năvodari, Mihai Viteazu, Corbu de Jos,  Ovidiu), din Canada, Croaţia, Franţa, Rusia, Serbia, Slovenia, UK. Am avut-o alături permanent pe Alexandra Flora Munteanu, în ambele proiecte pentru traduceri în şi din engleză şi nu numai.

Ar fi posibilă predarea haiku începând cu grădiniţele

M.C.: Crezi că în ţara noastră ar putea să prindă contur în şcoli, la un nivel oarecare, predarea/ popularizarea haiku?

L.V.: Dacă învăţătorii, profesorii, educatorii, bibliotecarii şi scriitorii vor înţelege că prin sprijinul direct, haikuul poate fi Prima treaptă de intrare în templul poeziei japoneze (LV), este o modalitate de acces la o cultură şi o civilizaţie, alta decât cea cunoscută, un aport la formarea personalităţii adolescenţilor. Pot fi antrenaţi în primul rând profesorii de literatură, de limbi moderne, profesorii de desen, de muzică şi dans, teatru de sport. Desigur că ar fi posibilă predarea haiku începând cu grădiniţele, prin recitaluri, lecturi, să observe şi să aplice ca exerciţiu creativ, descoperirea fiorului liric în compoziţiile firave ale elevilor. De asemenea, le pot fi alături scriitori, oameni de cultură, bibliotecari. Le putem sugera o minimă bibliografie din care nu trebuie să lipsească manualul de Iniţiere în haiku – experiment (Laura Văceanu (Ed. Vif, Constanţa, 2013), Chou hibou haiku (antologie – colectivă sub direcţia lui Jean Antonini, Lyon, Franţa, 2013; Antologia sezonală – Stâlpi de felinar a lui Şerban Codrin (Ed. Vif, Constanţa, 2013) şi alte cărţi de referinţă ale unor autori români şi străini.

Un alt argument pentru posibilitatea iniţierii în haiku este experienţa personală desfăşurată în şcoli din municipiul Constanţa şi din judeţ, în peste 25 de unităţi şcolare (gimnazii, licee, colegii, şcoli primare, inclusiv un curs de formare la Casa Corpului Didactic, împreună cu Anastasia Dumitru), începând cu 2006. Dovadă că este posibil o constituie şi consecvenţa profesorilor: Genţiana Gabriela Groza şi Gianina Zegreanu de la Cluj, coordonatori ai cenaclului „Poiesis”, de la Colegiul „George Coşbuc” sau Dejan şi Danjela Bogojevič din Valjevo – Serbia, Dea Susič şi Jože Stucin din Solkan – Slovenia, Irina I. Kogan de la Universitatea „Nayanova” din Samara – Rusia, Pearl Eliyabeth Dell May din Burlesdon – UK. La Constanţa prof. dr. Anastasia Dumitru şi prof. dr. Mirela Savin şi Nastasia Savin continuă să ducă mai departe flacără lirismului japonez la nivel şcolar.

M.C.: Să vorbim despre Societatea de Haiku din Constanţa, pe care ai preluat-o după Ion Codrescu. Cum era şi cum este acum?

L.V.: Societatea de Haiku din Constanţa ca şi revista de haiku „Albatros”, ambele fondate de Ion Codrescu, înregistra un  umăr de peste 80 de membri şi colaboratori, din ţară şi din străinătate, iar acum numărul este mai mic, în jur de 40, din motive obiective: mulţi au renunţat să mai scrie haiku sau să publice în diferite reviste, poate şi datorită vârstei avansate, alţii au conştientizat incompatibilitatea cu lirica japoneză.

Am preluat societatea şi revista din mers, în toamna anului 2001, considerând că au înscris o pagină valoroasă în peisajul literar românesc contemporan şi trebuia continuat, aşa cum consider şi acum. În paginile revistei „Albatros” (bilingvă, română-engleză) i-am promovat pe autorii de haiku-haiga sau pe eseiştii fenomenului din ţară şi din străinătate, de pe continentele european, american, asiatic şi australian.

În prezent tot mai puţini rămân alături de noi, dar cu adevărat cei care sunt autori consacraţi ai genului: Şerban Codrin, Dan Doman, Vasile Moldovan, Alexandra Flora Munteanu, Olga Duţu, Clelia Ifrim, Ecaterina Neagoe, Octavian Mareş, iar din străinătate Yasuomi Koganei, Angelee Deodhar, Claudia Brefeld, Silvia Kempen, Danièle Duteil, Jean Antonini.

M.C.: Ion Codrescu a fondat Societatea de Haiku din Constanţa, revistele „Albatros” şi „Hermitage”. Ultima amintită şi-a încetat apariţia. Cum este acum, faţă de anii când ai preluat revista? Ce ai adus nou şi ce alte lucruri intenţionezi să faci? Am discutat de multe ori despre problemele cele mai spinoase cu care te confrunţi în realizarea revistei, detaliază te rog.

L.V.: În prezent, revista apare de două ori pe an şi probabil că în viitor va fi un almanah. Iniţial am vrut să renunţ la editarea revistei, din motive absolut financiare, dar valoarea materialelor care sosesc la redacţie permanent, mă împiedică să fac acest lucru. Aşadar revista va continua să apară cu eforturile arhicunoscute ale membrilor SHC şi ale colaboratorilor noştri.

Mă întrebi ce am adus nou: o mai mare deschidere către haikuul străin, pagini mai multe pentru istoria şi estetica haikuului, autori români şi japonezi: Şerban Codrin, Florin Grigoriu, Marius Chelaru, Susumu Takiguchi, Tadashi Kondo, Suichi Kato, Kato Ikuya, Ban’ya Natsuishi etc. De asemenea, existând interesul pentru haiku în sistemul educaţional, am dorit să iniţiem un supliment al revistei Albatros, Haiku în educaţie, dar neavând posibilitatea fizică să o realizăm am deschis pagini în Albatros pentru acest capitol. Am publicat traduceri nu numai în engleză, ci şi în franceză, germană sau în sârbă, slovenă, japoneză, maghiară, rusă. Am atras în paginile revistei poeţi consacraţi, care scriu haiku ce deschide o nouă perspectivă a haikuului românesc, la un alt nivel, după cum afirma şi Susumu Takiguchi, la Premiile R. Blyth pe 2013, la care este nominalizată şi Ecaterina Neagoe pentru vol. Florile vântului/ Les feurs du vent/ Wind’s Flowers (Ex Ponto Publishing House, 2013). Îmi permit să-l citez: „Romanian poets are inclined to level up the reaches of haiku from the stereotypical American approaches to something more fundamental and sophisticated. Ecaterina Neagoe is one such and has also created her own universe of haiku rarely seen elsewhere. Many of her haiku have stories to tell, songs to sing, colours to paint and poesy to recite. She has advanced haiku a notch further. Many are asked to follow suit”. („Poeţii românii sunt înclinaţi să ajungă la nivelul de sus a haikuului, pornind de la stereotipe abordări americane la ceva mult mai fundamental şi mai sofisticat. Ecaterina Neagoe este o astfel de poetă care şi-a creat, de asemenea, propriul ei univers de haiku, rar văzut în altă parte. Multe dintre haiku-urile ei au poveşti de spus, cântece de cântat, culori pentru a picta şi poezie de recitat. Ea a avansat haiku-ul o crestătură mai departe. Mulţi sunt rugaţi să urmeze exemplul.”)

M.C.: Scriam cu ceva timp în urmă despre rolul internetului în propagarea creaţiilor autorilor români, despre faptul că pe această cale au putut participa mai uşor şi la ce se petrecea pe plan naţional, dar şi internaţional – şi am în vedere şi publicarea, concursurile, dar şi circulaţia informaţiilor, schimbul de idei. Şi în contextul mai vechilor discuţii „suport clasic (hârtie) – suport virtual”, cum vezi aceste schimbări? Şi, în subsidiar, cât de mult contează în viaţa Laurei Văceanu internetul.

L.V.: Trăim într-o epocă a informaţiilor pe internet fără precedent, fără de care omul modern nu poate trăi. În viaţa mea internetul joacă un rol important alături de cărţile pe suport de hârtie care încă ne sunt absolut necesare. Internetul constituie un mijloc prin care putem relaţiona în toate domeniile, iar în ceea ce ne priveşte, este de un folos incomensurabil. Pe mail, menţin relaţii cu membrii SHC, scurtăm drumul informaţiilor. Rămân la ideea de a păstra revista „Albatros” pe suport de hârtie.

Rămân la convingerea că volumele pe hârtie rămân pentru biblioteci, că cele apărute Audio-Book, E-Book sunt de moment

M.C.: Să rămânem tot la internet versus hârtie/ publicarea pe hârtie, cu implicaţiile pe care le vede fiecare. Este o temă des dezbătută în ultima perioadă, unii considerând că netul va „înlătura” revistele/ cărţile pe hârtie, din diverse motive, alţii că vor convieţui cumva. (O discuţie este legată şi despre prea marea „largheţe”, uneori, a felului în care se publică pe net.) În cazul de faţă mai avem un fenomen, anume grupări/ asociaţii formate „clasic”, şi altele, de la loc la loc, şi în România, formate în spaţiul virtual. Cum vezi toate acestea?

L.V.: Grupările/ asociaţiile culturale sau de altă natură îşi au locul lor în economia spaţiului cultural românesc de pe internet, dar trebuie ca fiecare să discearnă la ce nivel poate colabora, poate relaţiona cu membrii sau accepta/ selecta mulţimea informaţiilor, unele corecte, altele cu erori sau confuzii la nivel ştiinţific, nu luate ad litteram. Rămân la convingerea că volumele pe hârtie rămân pentru biblioteci, că cele apărute Audio-Book, E-Book sunt de moment, pentru că intuiesc apariţia altor mijloace electronice performante şi rezistente în timp, faţă de cele actuale, care presupun şi riscul deteriorării. Să nu uităm că avem acces la informaţii de milenii prin hârtie, şi se pot conserva, în vreme ce prin mijloacele moderne păstrarea presupune şi un anume risc.

M.C.: Ai organizat mai multe manifestări cu caracter internaţional, ne-am întâlnit pe diverse meleaguri la întruniri în domeniu, am discutat cu autori de haiku din diverse ţări. Colaborând, întâlnindu-mă şi/ sau corespondând cu diverşi colegi, am putut să fac comparaţie între felul cum se desfăşoară activitatea publicistică în domeniul liricii nipone, şi comparativ cu ce se petrece la noi. Cum vezi tu peisajul publicistic din România, în acest domeniu. Cum ţi se pare că s-a schimbat în timp şi cum apare el azi?

L.V.: La noi aria publicisticii din domeniul liricii nipone s-a restrâns, deşi prin evenimentele organizate de SHC (festivaluri internaţionale de haiku: 2005, 2007, 2011, 2013) am stabilit contacte cu poeţi şi reviste din SUA, UK, Serbia, Slovenia, Franţa, Canada, Noua Zeelandă şi Australia. Sunt puţini care publică (în afară de tine): Şerban Codrin, Florin Grigoriu, Vasile Moldovan, Valentin Nicoliţov, Clelia Ifrim, Teodora Moţet.

M.C.: Atât cu Vasile Moldovan, fostul preşedinte ale Societăţii Române de Haiku din Bucureşti, cât şi cu Valentin Nicoliţov, actualul, şi cu tine am colaborat şi colaborez foarte bine. Este un punct bun pentru asociaţiile de haiku această deschidere şi apetenţă pentru colaborare în realizarea unor proiecte. O mare problemă este însă lipsa susţinerii financiare pentru diverse proiecte, publicarea unor cărţi. Sigur, nu e ceva nou în ţara noastră, dar nu riscă „comunitatea” haiku să se fărâmiţeze cumva, revistele să dispară, dat fiind că „susţinerea” este şi mai slabă decât în cazul altor asociaţii de creaţie?

L.V.: Există acest pericol, de a dispărea revistele care promovează lirica niponă. Fenomenul a început din 1996, când Şerban Codrin a renunţat la „Orion”, apoi Ioan Găbudean la „Orpheus”. O continuitate o au revistele „Haiku” şi „Albatros”, care vor rămâne puncte de reper pentru fenomenul haiku, iar de 2 ani „Kadō” de la Iaşi deschisă spre poezia orientală, publică şi pagini de eseistică niponă. Revista „Poezia” a fost cea care a oferit generos pagini pentru fenomenul haiku românesc. Grupările s-au sedimentat: la Bucureşti conduşi de Valentin Nicoliţov, la Constanţa au rămas mai puţini, dar sunt şi membri din ţară. Există însă şi blog-uri: „Romanian Kukai”, dezvoltat, cu mare importanţă pentru fenomenul haiku românesc, revista „Roku”, administrate de Corneliu Traian Atanasiu (Bucureşti), un blog de haiku administrat de Maria Tirenescu. Încă există procesul de selecţie din mers a valorilor creaţiilor şi prin concursurile online.

M.C.: Să încheiem cu proiectele tale, atât cele personale, cât şi pe cele care privesc revista „Albatros” şi Societatea de Haiku din Constanţa, mulţumindu-ţi că ai acceptat să avem această convorbire.

L.V.: Societatea îşi va continua existenţa, chiar dacă numărul membrilor s-a diminuat, de asemenea, revista va continua să apară. Vreau sa reeditez Iniţiere în haiku – Experiment. Acum finalizez vol. 13 al „Albatros”-ului. Cât despre proiectele personale, pregătesc pentru editare studiul meu Elemente mitice precreştine în colinda românească, din care am prezentat la Colocviile ‘Constantin Brăiloiu’ (23-24 septembrie 2013), capitolul Datina colindatului la români, la slavi şi la alte popoare. Din acelaşi studiu voi prezenta capitolul Dendromitologia în colinda românească la Conferinţa Internaţională de Mitologie şi folclor, Ediţia I, 8 -9 martie 2014, organizată de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Am participat, de asemenea, la conferinţa din 22-23 noiembrie 2013, organizată Facultatea de Teologie Catolică, de la Universitatea Bucureşti, la care am vorbit despre Filozofia culturii şi Dialoguri interculturale.

Îşi aşteaptă rândul pentru publicare volumul de poeme Renku, Fărâme de viaţă (proză scurtă), un volum de Teatru (istoric şi pentru tineri), articole şi prezentări de carte risipite prin diferite reviste. Ceea ce nu înseamnă puţin, dar când ai un crez, că trebuie să continui, divinitatea ţi-e alături, fără să ştii. Şi încă ceva – nu voi înceta să scriu haiku, renku, tanka sau haibun. Oricând spaţiul în care trăiesc sau călătoresc va fi pentru mine un permanent motiv de inspiraţie.

Am acceptat cu plăcere interviul tău, considerându-l oportunitate pentru cunoaşterea fenomenului haiku în România, având în vedere activitatea de peste 10 ani ca preşedinte al SHC şi ca editor al revistei Albatros.

Interviu realizat de Marius CHELARU