Cassian Maria SPIRIDON – Absurdul ca temei al creaţiei

Absurdul vine din latinescul absurdusdiscordant, de la surdussurd. În sensul curent: contrar simţului comun; din punct de vedere logic: care comportă o contradicţie; în literatură şi filozofie: care nu au sens.

Prezenţa absurdului în matematică este o constantă prin reductio ad absurdum (reducerea la absurd), metodă indirectă (apagogică) de demonstraţie sau de argumentare, metodă prin care se face demonstrarea adevărului unei afirmaţii prin demonstrarea falsităţii afirmaţiei contradictorii sau a consecinţelor ce rezultă din aceasta; e un raţionament întemeiat pe principiul terţului exclus – raţionament folosit prioritar în Elementele lui Euclid.

În religie, cu osebire în creştinism, fericitul Augustin susţinea că esenţa credinţei este a crede, fără a cerceta, altfel spus a crede chiar şi ceea ce pare absurd, iar Tertullian, cu mai bine de un secol înainte (sec. II-III), în cartea sa De carne Christi (Despre carnea lui Hristos), spune: „Et mortun est Dei filius; prorsus credible est, quia ineptum est” (Şi a murit fiul lui Dumnezeu, e foarte credibil, deoarece e o absurditate) – care, prescurtat circulă astfel: Credo quia absurdum (Cred, pentru că e absurd).

Absurdul îl vedem prezent şi-n credinţă, şi-n matematici, şi-n viaţa curentă cu paradoxurile ei, dar nu mai puţin în filosofie şi literatură. Cum a observat Goethe: Absurdul umple lumea, iar Nichita Stănescu consideră că: Nimic nu este mai firesc decît absurdul.

Încă în secolul XVII, Pascal, într-una din cugetările sale, afirmă despre gîndire că e coruptă, iar condiţia omului este redusă la: nestatornicie, plictiseală, nelinişte.

Nicolae Balotă în Lupta cu absurdul (Editura Univers, 1971) consideră absurdul, în fond, o temă de gîndire a filosofiei existenţialiste. Ilustrativ este Albert Camus şi eseul său Mitul lui Sisif (Editura pentru Literatură Universală, 1969, traducere, prefaţă şi note de Irina Mavrodin). Marea spaimă este rostogolirea către finalitate, către extincţie inexorabilă. „Timpul, spunea Albert Camus, ne înspăimîntă tocmai pentru că el face demonstraţia; soluţia nu vine decît după aceea. Toate frazele frumoase despre suflet vor primi aici, cel puţin pentru o vreme, dovada matematică a contrariului lor. Din trupul inert pe care o palmă nu mai lasă nici o urmă, sufletul a dispărut. Acest aspect definitiv şi elementar al aventurii formează conţinutul sentimentului absurdului. În lumina mortală a acestui destin apare inutilitatea. Nici o morală şi nici un efort nu pot fi justificate a priori în faţa matematicilor sîngeroase sub al căror semn stă condiţia noastră”.

Absurdul îşi afirmă prezenţa în hăul creat de existenţă, unul de nedepăşit, între raţiune şi realitate, prăpastie care se cască printr-un acut sentiment al absurdului.

Este prăpastia pe care poezia dintotdeauna, dar cu o maximă implicare poezia modernă şi contemporană, în nebunia ei, cu toată disperarea necesară, încearcă să o umple, să fie puntea peste neant.

Filosoful existenţialist apelează la ştiinţă pentru a-şi confirma raţionalitatea lumii, posibilitatea unei cunoaşteri fără rest. Ajunge la atom, apoi la electron şi în continuare i se propune un invizibil sistem planetar în care electronii gravitează în jurul unui nucleu. Îmi explicaţi această lume printr-o imagine. Înţeleg atunci că aţi ajuns la poezie: nu voi cunoaşte niciodată. Nici n-am avut timpul să mă indignez că v-aţi şi schimbat teoria. Astfel, ştiinţa de la care trebuia să aflu totul sfîrşeşte în ipoteză, luci­ditatea eşuează în metaforă, incertitudinea se pre­schimbă în operă de artă. La ce mi-au folosit atîtea strădanii? Linia blîndă a acestor coline şi mîna serii pe această inimă zbuciumată mă învaţă mult mai mult. M-am întors acolo de unde plecasem. Înţeleg că dacă pot prin ştiinţă să cuprind fenomenele şi să le enumăr, asta nu înseamnă însă că pot să înţeleg lumea.

Toată cunoaşterea se revarsă în metaforă, opera de artă e singura care pare că oferă un răspuns, e drept, iluzoriu „În acest univers indescifrabil şi limitat, destinul omului îşi capătă astfel sensul. O puzderie de iraţionale s-au ridicat şi-l înconjoară pînă la sfîrşitul zilelor sale. O dată cu această clarviziune redobîndită şi deliberată, sentimen­tul absurdului se luminează şi se precizează. Spuneam că lumea e absurdă dar mă grăbeam. Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăşi raţională. Absurdă însă este confruntarea dintre acest iraţional şi această nemărginită dorinţă de claritate a cărei che­mare răsună în străfundurile omului. Absurdul ţine atît de om, cît şi de lume. Pentru moment el este singura lor legătură. Îi înlănţuie unul de celălalt cum numai ura o poate face. E singurul lucru pe care-l pot desluşi limpede în acest univers fără de măsură în care se desfăşoară aventura mea” (Albert Camus).

Heidegger întrebîndu-se Ce este metafizica? află în teama (Angst) ce ne cuprinde uneori în faţa Nimicului, temeiul fiinţei: „Teama, în schimb, înlătură putinţa apariţiei unei asemenea rătăciri. Ea este străbătută, mai degrabă, de un calm specific. E drept că teama este întotdeauna «teamă faţă de …», dar nu faţă de cutare sau cutare lucru. «Teama faţă de…» este întotdeauna «teamă pentru ceva…», dar nu pentru cutare sau cutare lucru. Indeterminarea lucrului care ne umple de teamă şi a celui pentru care ne temem nu este o simplă lipsă a determinaţiei, ci im­posibilitatea esenţială de a conferi o determinaţie. Ea iese la iveală în următoarea situaţie pe care o cunoaştem foarte bine cu toţii.

Cînd eşti cuprins de teamă, se spune îndeobşte că «îţi e urît». Ce înseamnă însă a-ţi fi urît? Nu se poate spune ce anume te face să-ţi fie urît. Îţi este în întregime astfel. Toate lucrurile se scufundă într-un soi de indife­renţă, şi noi odată cu ele. Dar aceasta nu se petrece în sensul unei simple dispariţii, ci, în mişcarea lor de înde­părtare ca atare, ele se întorc către noi. Această mişcare de îndepărtare a fiinţării în întregul ei, care ne împresoară atunci cînd sîntem cuprinşi de teamă, este cea care ne apasă. Nici un punct de sprijin nu mai rămîne. În mişcarea de alunecare prin care fiinţarea ne scapă, tot ce rămîne este acest «nici un», care vine să ne copleşească.

Teama revelă Nimicul”.

Poezia ar putea fi şi adeseori este o victorie în contra Nimicului, a urîtului, a stării de urît ce ne cotropeşte pînă la spaimă.

Vedem cum Nimicul înalţă în lumină fiinţarea, graţie lui accedem la fiinţare. Pentru filosof „Da-sein” înseamnă: stare de menţinere în Nimic. Şi continuă: „Menţinîndu-se în Nimic, Dasein-ul este de fiecare data deja dincolo de fiinţarea în întregul ei. Numim această aflare-dincolo de fiinţare-transcendenţa”.

Conştient de existenţa într-o lume absurdă în care spaima finalului este permanentă, vede în metafizică, modalitatea de a întreba trecînd dincolo de fiinţare, în aşa fel încît fiinţarea să poată fi redobîndită, ca atare şi în întregul ei, pentru înţelegere iar în starea-de-menţinere a Dasein-ului în Nimic – temeiul ei este însăşi teama ascunsă – îl transformă pe om în locţiitorul Nimicului. Sîntem atît de finiţi, încît nu ne putem aduce prin proprie hotărîre şi voinţă, în chip originar în faţa Nimicului. Finirea (Verendlichung) sapă atît de adînc în Dasein, încît finitudinea cea mai adîncă şi care ne este proprie în chipul cel mai intim se refuză libertăţii noastre.

Starea-de-menţinere a Dasein-ului în Nimic – temeiul ei e însăşi teama ascunsă – este depăşirea fiinţării în întregul ei: transcendenţa.

Întrebarea fundamentală a metafizicii, la care face adesea trimitere şi Constantin Noica, este pentru Heidegger: „De ce este de fapt fiinţare şi nu, mai curînd, Nimic?” Şi, parafrazînd, întrebăm: De ce este mai degrabă Poezie şi nu, mai curînd Nimic? Un gînd care nu era străin nici filosofului german preocupat de aspiraţia creatoare: „Teama celui temerar nu poate fi nicicum opusă bucuriei, cu atît mai puţin plăcerii tihnite care însoţeşte liniştea celui ce s-a agitat. Ea se află – dincoace de asemenea opoziţii – într-o tăinuită uniune cu seninătatea şi blîndeţea aspiraţiei creatoare”.

În Conceptul de credinţă filosofică, Karl Jasperes, în siajul gîndirii existenţialiste, are cîteva observaţii: „…Viaţa noastră în istorie este concomitent ambele: viaţă care, slujind, întemeiază viaţa celor ce vor veni, şi viaţă care se situează de-a curmezişul istoriei, în simplul prezent, orientată spre transcendenţa care ne eliberează: în desăvîrşirea ei, această eliberare suprimă timpul. Dar dacă această eliberare are loc, ea nu poate fi comunicată decît, poate, în jocul estetic, în gîndul speculativ, în cultul religios sau în rarele momente ale unui acord deplin dintre doi oameni – de fiecare dată însă în mod îndoielnic pentru cunoaşterea ulterioară, care nu ştie decît de fenomen”

E o eliberare prin transcendenţă în care libertatea îşi impune rigorile.

Avem un context în care se merită citat un fragment din Fenomenologia spiritului, capitolul Libertatea absolută şi teroarea: „Libertatea absolută a egalat deci cu ea însăşi opoziţia voinţei universale şi singulare; spiritul înstrăinat de sine, împins la capătul opoziţiei lui, în care voinţa pură şi purul agent voliţional sînt încă distincţi, reduce această opoziţie la o formă transparentă şi se găseşte în aceasta pe el însuşi. – Aşa cum domeniul lumii reale trece în domeniul credinţei şi al intelecţiei, tot aşa libertatea absolută trece din realitatea ei care se distruge pe ea însăşi într-o altă ţară a spiritului conştient de sine, unde, în această irealitate, ea este socotită ca fiind adevărul, unde spiritul se înviorează în gîndul adevărului – în măsura în care el este şi rămîne gînd – şi cunoaşte această fiinţă închisă în conştiinţa-de-sine ca fiind esenţa perfectă şi completă. S-a ivit noua formă a spiritului moral”.

Omul e animat în întregul său de aflarea raţionalităţii acestei lumi, de existenţa unui sens, de o tindere spre o fericire care nu se lasă cuprinsă. Locul unde are loc lupta cu absurdul este în mintea omenească şi îşi are finalitatea în existenţa noastră: „… Absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea vreun sens), nici în lume, ci în prezenţa lor co­mună. Pentru moment el e singura legătură care-i uneşte. Dacă vreau să rămîn în limitele evidenţelor, ştiu ce vrea omul, ştiu ce-i oferă lumea, iar acum pot să spun că mai ştiu şi ceea ce-i uneşte (A.C.).

Absurdul îşi impune prezenţa în măsura în care îl accepţi, îl simţi, îl conştientizezi. El ne refuză sensul, el materializează lipsa de sens a vieţii, a lumii în general.

În disperare, Kierkegaard nu vede un fapt, ci o stare anume, starea păcătosului, conştient de păcatul care-l îndepărtează de Dumnezeu.

Camus dă o definiţie ca un pocnet de pistol: Absurdul este păcatul fără Dumnezeu.

Dar, recunoaşte filosoful francez, şi în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Ştiu pe ce se întemeiază ea, pe acest spirit şi pe această lume ce se înfruntă clipă de clipă fără să se poată îmbrăţişa. Eu caut regula de viaţă cerută de această stare, şi tot ceea ce mi se propune trece cu vederea însăşi temelia ei, neagă unul dintre termenii dureroasei opoziţii, îmi ordonă o demisiune. Eu întreb care sînt urmările condiţiei pe care o recunosc ca fiind a mea, ştiu că ea implică obscuritate şi igno­ranţă, şi mi se spune că această ignoranţă explică totul şi că noaptea aceasta e lumina mea. Dar prin asta nu s-a răspuns întrebării mele, iar acest lirism exaltant nu-mi poate ascunde paradoxul.

Despre cea ce nu se poate vorbi, aflăm din propoziţia 7, din Tractatus Logico-Philosophicus a lui Ludwig Witgenstein, trebuie să se tacă, aşa şi despre absurdul care ne întemeiază fiinţa şi ne astupă gura cu nesfîrşirea lui.

Camus ne cere să ne asumăm cu toată fiinţa noastră absurdul ca pe o euharistie: „Să facem, în această privinţă, un ultim efort, spre a trage toate consecinţele. Trupul, iubirea, creaţia, acţiunea, nobleţea umană îşi vor regăsi atunci locul în această lume fără sens. Omul va afla în sfîrşit aici vinul absurdului şi pîinea indi­ferenţei, din care se hrăneşte măreţia lui”.

În Fraţii Karamazov, Feodor Dostoievski scrie: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăieşti. Fără o noţiune precisă a rostului său pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască; mai curînd şi-ar face singur seama decît să-şi ducă mai departe existenţa pe pămînt…”

Asumîndu-ne absurdul, Nimicul care ne răpeşte sensul, avem prin revoltă şansa de a accede, de a afirma şi a ne afirma măreţia omului în faţa destinului.

Pentru autorul Ciumei, omul este propriul său scop. Şi el îşi este singurul scop. Dacă vrea să fie ceva, numai în această viaţă îi este dat a fi.

După Seducător, Comediant şi Cuceritor, personajul cel mai absurd este creatorul.

Camus descoperă o fericire metafizică în faptul de a susţine absurditatea lumii. Cucerirea sau jocul, iubirile fără număr, revolta absurdă sînt tot atîtea omagii pe care omul le aduce propriei sale demnităţi, într-o luptă în care este dinainte învins.

Între toate, cea mai absurdă dintre bucurii este bucuria creaţiei. „… Încordarea constantă care menţine omul în faţa lumii, delirul ordonat care-1 îndeamnă să primească totul trezesc în el o altă febră. În acest univers, opera devine pentru om şansa unică de a-şi menţine con­ştiinţa şi de a-i fixa aventurile. A crea înseamnă a trăi de două ori”.

Creaţia şi gîndirea au aceleaşi rădăcini. Cei doi, creatorul şi gînditorul prin demersul lor, se regăsesc, se află pe ei prin opera pe care o edifică şi îi consacră.

„E necesar să spunem de la bun început ca, pentru ca o operă absurdă să fie cu putinţă, trebuie ca gîndirea, sub forma sa cea mai lucidă, să-şi aibă partea ei. Dar în acelaşi timp ea nu trebuie să se manifeste decît ca inteligenţă ordonatoare. Acest paradox se explică conform absurdului. Opera de artă se naşte atunci cînd inteligenţa renunţă să mai emită raţionamente asupra concretului. Ea înseamnă triumful cărnii. E provocată de gîndirea lucidă, care însă, chiar în acest act, se renunţă pe sine, necedînd tentaţiei de a supraadăuga celor descrise un sens mai adînc pe care-1 ştie nelegitim. Opera de artă întruchipează o dramă a inteligenţei, a cărei dovadă nu o face însă decît în mod indirect. Opera absurdă pretinde un artist conştient de aceste limite şi o artă în care concretul nu semnifică nimic mai mult decît el însuşi. Ea nu poate fi scopul, sensul şi consolarea unei vieţi. A crea sau a nu crea e tot una. Creatorul absurd nu ţine la opera sa. El ar putea să renunţe la ea; şi uneori chiar renunţă, în schimbul unei Abisinii”. Face trimitere la Rimbaud negustorul.

Ni se cere să fim oameni vii şi ce cale mai propice acestei încercări putem afla alta decît creaţia.

Camus statutează creaţia fără viitor: „Arta nu poate fi de nimic mai bine slujită decît de o gîndire negativă. Tentativele ei obscure şi umilite sînt tot atît de necesare pentru înţelegerea unei mari opere pe cît de necesară e culoarea neagră pentru a înţelege culoarea albă. A munci şi a crea „pentru nimic”, a sculpta în argilă, a şti că creaţia ta nu are viitor, a-ţi vedea opera nimicită într-o singură zi, conştient fiind că, în înţelesul lui cel mai adînc, faptul e tot atît de lipsit de însemnătate ca şi acela de a zidi pentru secole – iată înţelepciunea dificilă pe care o îngăduie gîndirea absurdă. Să-şi îndeplinească în acelaşi timp cele două sarcini, negînd, pe de o parte, exaltînd, pe de altă parte – iată drumul ce se deschide în faţa creatorului absurd. El trebuie să restituie vidului culorile sale”.

Iată portretul creatorului absurd. Şi totuşi, în absurdul faptelor şi creaţiei sale stă şi sensul vieţii proprii.

Rămîn totuşi miturile şi aş adăuga poezia pentru a afla o lume în care omul îşi este propriul scop şi propria cauză.

Poezia conferă totul, dar nu confirmă nimic, nu-i o zeiţă a certitudinii, printre versurile ei se zăreşte înalt şi negru zidul absurdului – absurditatea încăpăţînată a vieţii.

Este bine cunoscut mitul lui Sisif, condamnat de Zei să ridice în Infern un bolovan uriaş pînă pe vîrful pantei şi odată sfîrşit travaliul, bolovanul se rostogoleşte la poale, de unde la nesfîrşit să fie iar ridicat spre înălţimi şi iar să se rostogolească către şes.

„Sisif mă interesează în timpul acestei întoarceri, acestei pauze. O faţă care trudeşte atît de aproape de piatră s-a schimbat ea însăşi în piatră îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi dar măsurat către chinul său fără de sfîrşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atît de sigur ca şi nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe cînd părăseşte înălţimile coborînd pas cu pas către vizuinile zeilor, este superior destinului său. E mai puternic decît stînca lui.

Acest mit este tragic pentru că eroul său e con­ştient, într-adevăr, care ar fi chinul lui dacă la fie­care pas ar fi susţinut de speranţa în izbîndă? Mun­citorul de azi îndeplineşte în fiecare zi din viaţa lui aceeaşi muncă şi destinul său nu-i mai puţin absurd. Dar el nu-i tragic decît în acele rare momente cînd devine conştient. Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei: la ea se gîndeşte în timp ce coboară. Clarviziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria. Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ”.

Astfel, dacă coborîrea se face uneori în durere, ea poate să se facă şi în bucurie” (A.C.).

Fericirea şi absurdul sînt îngemănate. Cît de absurdă este sinuciderea lui Kirilov din Demonii lui Dostoievski, dar care asemănător cu Oedip-ul lui Sofocle (care s-a orbit singur după atîtea tragice întîmplări la care l-a supus destinul) va afirma: Socot că totul e bine.

Destinul lui Sisif îi aparţine, şi l-a asumat, este stăpînul zilelor sale. În acea clipă subtilă cînd omul se apleacă asupra vieţii sale, Sisif, întorcîndu-se la stîncă, contemplă acel şir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriei sale şi în curînd pecetluit de moarte (A.C.).

Filosoful ne cere să ni-l închipuim pe Sisif fericit, şi este, precum Candid cultivîndu-şi grădina.

Poetul, precum Sisif, ridică, rostogoleşte bolovanul cuvintelor către piscul ameţitor al poemului. Ele se întorc, se rostogolesc cu o veselie absurdă în sînul limbii curente, unde se manifestă libere în refuzul metaforei. Poetul mereu şi mereu le ridică spre a le aşeza precum cărămizile în bolta Poeziei, cu tenacitate pînă cînd moartea îi va încheia creaţia. Absurdul rămîne/ este temeiul creaţiei.