Cartea de poeme: Ardere de tot, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010, are latenţa unei explozii care va mişca orizontul divin al poeziei marca: Ileana Mălăncioiu dinspre extaz înspre entaz întru sublimarea stratului metafizic ancestral. Starea poemelor de aici se destructurează ciclic şi centrifugal pentru a se restructura centripet în însăşi firea eului poetic ce poată fi deopotrivă: visul ori zborul, deci dinspre teluric spre celest.

Cu alte cuvinte, Ileana Mălancioiu (născută la 25 ianuarie 1940, în comuna Godeni, judeţul Argeş) îşi asumă viziunile ce stau sub semnul revelator al implicării în miracol spre interiorizare, spre vibraţie sufletească în construcţii lirice de sferă latitudinară cu accente îndreptate către inefabilitate cognitivă şi ontică, având mai totdeauna tensiuni persuasive, bio-polare.

„ci numai uneori cred că ea se uită la mine/ cu ochiul tău blînd şi-mi vorbeşte clar/ ca de la suflet la suflet şi-mi arată/ pe unde s-a putut întoarce iar/ între mine şi tine în noaptea aceasta lungă/ în care o clipă ara lăsat sa scape/ gîndul tău asemeni unui porumbel alb/ peste întinsele ape/ o, e bine, îmi spune să nu mai simţi/ greutate a propriului tău trup/ şi plînsul propriilor tăi copii/ şi golul dintre venele care se rup/ sub ochii lui măriţi de groază/ o, e bine, îmi spune umbra sa diafană/ şi eu mă uit la ea cum umblă să ia trup/ şi să îmi pună degetul pe rană”(p. 100).

Confesiune şi meditaţie iar simbolul ori paradigma devine realitate trăită, se reactualizează în biografie, tot la fel cum biografia se transcende în mit şi parabolă.

Poeta Ileana Mălăncioiu ştie să dea rezonanţă nostalgică şi sens tulburător gesturilor subsidiare, chiar dacă nu rupe ritmul şi fluxul poetic, e de la primul cuvânt la ultimul, absorbite de întâmplări văzute printr-o oglindă insolită.

Sigură pe sine, intuitivă, fără complexe, Ileana Mălăncioiu îşi adună obsesiv din memorie momentele trăite ori visate, totul la o scară hiperbolică.

„ningea frumos pe munte către culmi/ noi păream primii să care umblam prin iarna grea/ cînd am găsit o dîră de sînge în zăpadă/ şi trupul către care ducea/ era pierdut aproape am fi crezut că nu e/ pieirea şi urma care spre el ne-a fost purtat/ doar sîngele-nchegat anume pe zăpadă/ trecea mereu prin albul uşor imaculat/ priveam uimiţi cum iese mereu aceeaşi dîră/ de undeva din munţi de dedesubt/ ningea pe trupul dinaintea noastră/ ningea încet pe cerbii ce l-au supt”(p. 48).

Frumoasă parabolă. Memoria poetei Ileana Mălăncioiu oare a fi încărcată cu astfel de reflexii,cu aşteptării meditative capabile de a fixa clipa diurnă şi implicit atenţia.

„stau pe un lemn pe jumătate putred/ cu bureţi crescuţi la capete/ şi mă uit cu tristeţe la soarele/ care-ncepe să scapete/ a mai trecut o şi se apropie/ aş vrea să mai rămîn dar nu nai pot/ o, dacă măcar aş spera că atunci/ sufletul meu va fi liber de tot/ acum e-nchis fără să vrea în sine/ şi plînge cum n-am mai văzut/ şi smulge-n tăcere bureţii/ crescuţi pe copacul căzut? (p. 112).

O privire atentă asupra poemelor din această Ardere de tot convinge lectorul de modernitatea lor, de fondul pur existenţial şi reflexiv, de forma deschisă în toate sensurile:lăuntrice ori exterioare. Daniel Cristea-Enache în postfaţa acestui volum notează: „În Ardere de tot, întreg acest proces e pus la un pasiv al acţiunii poetice, care se vede dominată, orientată, ghidată de o superioară cunoaştere. Nimic nu mai poate decalibra modul în care eul cunoscător preia, asumă şi procesează dramele lumii”.

Aşadar, aceste mărturisiri lirice sunt expresia trăirilor profunde, dublate de capacitatea unei spuneri coerente şi credibile, ca urmare a experienţei acumulate progresiv, ca o identitate cuprinsă între sensibilitate, creaţie şi idee.

„restul este tăcere spunea prinţul/ atîta ţin minte bine despre el/ şi mai ţin minte cele patru morţi/ din ziua de duel/ în care l-a cunoscut nai bine/ pe el şi pe celălalt care a pierit/ de aceeaşi sabie cu el/ înainte de a şti pentru ce au trăit/ şi pentru ce se duc şi pentru ce/  l-au citit ei pe montaigne şi l-au răstălmăcit/ şi l-au înălţat ca pe propria cruce/ pe culmea disperării pe care au suit/ din clipa în care aerul crimei dintîi/ a fost resfirat ca o dulce otravă/ restul este tăcere spunea prinţul/ cătînd pînă departe cu mintea lui bolnavă” (p. 116).