Mai mult decît oricare dintre volumele de poezie anterioare ale lui Emilian Mirea, Poemele morţii (Craiova: Editura Ramuri, 2012) prezintă o coerentă şi coezivă ideatică poetică. Situaţia lirică fundamentală a plachetei se defineşte prin aceea că eul poetic este preocupat de moarte în timp ce trăieşte. Astfel, moartea face ca viaţa să fie reflexivă.

Meditaţia asupra morţii se bazează pe ideea că viaţa este un neştiut fel de moarte: „o viaţă este/ tot un fel de/ moarte/ doar puţin/ întoarsă pe dos/ spre un fel/ de nu ştiu unde” („spre un fel”). Raţionamentul liric este tranzitiv: „o viaţă este tot un fel, de moarte”, prin urmare, moartea se constituie ca un întreg spectru de vieţi. Adică în timp ce o viaţă e un fel de moarte, moartea include toate felurile de vieţi. Această interferenţă permite ca, în viaţă, moartea să fie văzută fragmentar peste tot: în prezent, în trecut, aievea, în vis şi reverie, în concret, în abstract şi în simbolic. În linie metaforică, moartea se vede în natură: „pe cîmp/ undeva în afara oraşului/ trăieşte un copac/ în formă de cruce/ l-am văzut primăvara/ (…)/ şi l-am văzut iarna/ cînd crucea e şi mai/ evidentă şi îngheţată” („copacul în formă de cruce”).

Patru sînt atitudinile faţă de moarte: constatativă, interogativă, de perplexitate şi explicativă. Atitudinea constatativă constă în descrierea evenimentelor mortuare: „săptămîna trecută a murit un vecin/ era un om falnic care credea/ că va trăi mult/ scara blocului în care locuia/ părea o cazemată/ care însă nu l-a apărat/ de moarte” („cazemata”). Moartea ca supraconcept al vieţii este peste tot, prin casă, pe stradă, la restaurant, „o moarte frumoasă trece/ zilnic/ prin case şi pe stradă” („moartea e o femeie fără soţ”). Atitudinea interogativă apare în poezii precum „copacul în formă de cruce” („mă întreb dacă/ nu cumva/ Iisus e printre noi şi/ I se pregăteşte/ a doua Răstignire”) „disecţie” („mă întreb/ şi acum/ ce anume o ţine (moartea)/ în viaţă?…”). Atitudinea de perplexitate este o atitudine de mirare şi „ne-înţelegere”: „nu înţeleg de ce/ ne mîndrim atît/ cu faptul că/ ne îmbrăcăm şi/ încălţăm cu/ piei de animale (?!)/ în fond/ nu facem decît/ să ne îmbrăcăm/ şi încălţăm/ cu moarte” („ne îmbrăcăm cu moarte”). Atitudinea explicativă face ca moartea să fie familiară şi instructivă: „moartea e dascălul tău/ exigent şi intolerant/ care te învaţă/ lecţia despre viaţă” („în lumea duhurilor”).

Anumite fapte ale omului acoperă fuga de moarte: „a plecat de acasă:/ să bea o bere sau/ să fugă de moarte” („fuga de moarte”). Controlînd resorturile vieţii, moartea este şi blîndă şi îngăduitoare, şi curtenitoare, şi de treabă, şi naivă: „moartea mea/ mă răsfaţă” („în rime sau a-prioric”), „fugisem definitiv/ din viaţă/ (…)/ sigur că moartea nu/ mă mai poate găsi/ (…)/ dar spre seară/ (…)/ mă aştepta în dormitor” („spre seară”), „la crîşmă/ (…)/ moartea îl aştepta/ răbdătoare/ la uşă” („moartea aştepta la uşă”), „moartea îşi bea/ cafeaua cu lapte/ o voi păcăli puţin ” („după ora şapte”).

Fiind pretutindeni şi eternă, moartea trebuie acceptată resemnat: „sînt pregătit/ moartea poate veni/ oricînd” („voi sta cu moartea la un pahar de tărie”).

Moartea survine pe cont propriu; totuşi, ea face din tot ce ne înconjoară, e unul dintre instrumentele sale. Totul lucrează pentru moarte. Inclusiv iubirea devine unealtă a morţii: „am văzut că tu eşti moartea/ care stă să mi se întîmple” („într-o noapte fără lună”). Aspect supraordonat al vieţii, moartea este naturală, firească, acceptabilă: „despre moarte numai de bine”, spune poetul.

Meditaţie aprofundată despre viaţă în termenii morţii, volumul „Poemele morţii” este remarcabil. Ceea ce se trasează, dincolo de versuri, este o poziţie lucidă, un surîs înţelept şi amar în faţa morţii.

Poetul Emilian Mirea arată că este capabil să interpreteze în cheie lirică evenimentele capitale ale vieţii. El construieşte şi transmite, totodată, idei poetice şi emoţii. Este calea, dintotdeauna, a liricii de altitudine