I

 

Graţie naturii sale complexe şi maleabile, aptă de a se racorda la o multitudine de tonalităţi sufleteşti, cântecul a dobândit acea miraculoasă capacitate de a ridica la demnitatea artei cele mai felurite şi mai obişnuite trăiri. Spontan, firesc, graţios sau energic, acesta era menit să devină, în simplitatea formei lui, o icoană a vieţii în toată diversitatea ei. Conservarea câtorva fragmente de cântece populare de la sfârşitul sec. al VII-lea î. e .n., constituie cel mai concludent argument în favoarea unor atari afirmaţii. Astfel, sosirea rândunicii ( Cântecul rândunicii ), parfumul unui pocal cu vin ameţitor ( Lui Dionisos ), dorinţa ţăranului de a ploua ( Către Zeus ), avântul războinic ( Îndemn la luptă ), iubirea adulteră ( Vinovată ), strălucirea unei pajişti primăvăratice ( Florile ) etc.,aproape totul este sublimat în poezie de către sensibilitatea omului simplu. „ On retrouve dans ces fragments les catëgories habituelles à tout folklore: litanies, formules magiques, chansons de travail, jeux de société, chansons d’amour et chansons d’enfants”^[1]. Chiar dacă în unele situaţii, cum ar fi cântecele de muncă, nu s-a conservat nici măcar un singur vers, totuşi păstrarea unor nume de cântece specifice unor ocupaţii şi meserii din Grecia antică ( olăritul, ţesutul, păstoritul etc. ) atestă, în mod indubitabil, existenţa acestora.

Limbajul frust şi suculent pe care-l îmbracă sentimentul, păstrează pretutindeni prospeţimea şi miresmele vieţii, fie că este vorba de o înflăcărată chemare la luptă,

…Hai, feciori viteji ! Vlăstare

Din strămoşii bravi ai Spartei !

Prindeţi voi cu mâna stângă scutul cel ocrotitor ;

Cumpăniţi-o bine, lancea, cu-ndrăzneală avântaţi-o.

Cuvânt strămoşesc e-n Sparta

Viaţa să nu ţi-o fereşti !…^[2]

de otrava păcatului adulterin, motiv extrem de rar cultivat în poezia vechii Elade,

…Ce-i cu tine ? Spune iute ! Nu mă amăgi, te rog !

Şi ridică-te şi du-te, înainte să te prindă.

Să nu-ţi facă rău când vine şi nici mie, amărâtei.

Uite, s-a crăpat de ziuă şi lumina se strecoară

Prin fereastră. Tu nu vezi ?…^[3]

sau de frumuseţea unui câmp înflorit :

…Unde-mi sunt rozele, unde viorelele,

Unde plăpând cimbrişorul ?

Colo cresc rozele, colo viorelele

Colo plăpând cimbrişorul…^[4]

Dezvoltând în genere nuclee tematice similare cu cele ale cântecului popular, în care îşi au probabil începuturile, dar rafinând expresia şi diversificând ritmurile, fapt ce presupune un proces de adâncire şi de nuanţare a fondului dintr-o perspectivă mai personală, cântecele liricii culte restituie cu anevoie, din cauza puţinătăţii materialului, una din dimensiunile cele mai poetice ale sufletului elen. Dintre acestea, cele mai vechi care au brăzdat timpul până la noi, par să fie creaţiile unor luptători, adică aşa-numitele cântece războinice.

Cretanul Hybrias, din sec. VI î. e. n. , a transformat profesiunea de credinţă a celui care-şi câştigă existenţa cu armele într-o astfel de poezie. Simplu şi direct, soldatul îşi dezvăluie gândurile cu o francheţe care frizează cinismul :

 

…Averea, marea mea avere sunt suliţa şi spada

Şi măiestritul scut ce-mi ocroteşte trupul.

Cu ele ar, cu ele secer,

Cu ele-mi trag din viţă vinul dulce,

Din ele-mi prind puterea stăpânului de sclavi…^[5]

Într-un distih elegiac aparţinând lui Arhiloh, poetul a dat expresie artistică unei mentalităţi similare cu cea înfăţişată mai sus, iar într-un fragment de cântec păstrat de la Alceu respiră o mare admiraţie pentru faptele de arme ale fratelui său care a luptat în Asia ca mercenar :

…Frère, tu reviens plein de gloire

Babylone aux briques géantes

Te doit la paix et la victoire ;

Ton beau glaive au pommeau d’ivoire,

Aux extrémités de la terre,

A jeté bas…^[6]

Începând cu sfârşitul sec.al VII-lea î. e. n. ,când categoria morală a eroicului a sucombat în faţa puternicei afirmări a valorilor vieţii, cântecul de război şi-a pierdut raţiunea de a exista ca o hrană necesară a sufletului . Amintirea lui a mai dăinuit totuşi  în atmosfera  cântecelor  de banchet  (skolia), însă numai ca un simplu pretext de plăcută petrecere a vremii.

Cântecele de dragoste, în schimb, au înflorit într-o formă sau alta de-a lungul întregii literaturi eline, ca un semn al legăturilor cvasiorganice dintre energiile vitale şi aplecarea spre frumos a omului grec. Ceea ce surprinde însă lectorul cu o înţelegere sau cu o viaţă erotică normală, nu este expresia mai mult sau mai puţin voalată a sentimentului ori a pasiunii, ci obiectul acestora, adolescenţii cei frumoşi ai lui Alceu sau încântătoarele şi misterioasele eleve ale poetei Safo.

Tradiţia i-a atribuit lui Alceu meritul de a fi considerat drept creatorul cântecului de dragoste. Înzestrat cu o sensibilitate tandră şi delicată, aşa cum o percepem din frânturile de imnuri pline de graţie şi de lumină, presupusele lui cântece de dragoste nu puteau să fie decât în concordanţă cu sensibilitatea şi echilibrul spiritului său.

Primul mare îndrăgostit pasionat şi cântăreţ al iubirii a rămas însă Arhiloh. Dragostea şi apoi ura lui faţă de Neobule, fiica unui oarecare Lycambes, a rămas poate  –  după cum însuşi lasă să se înţeleagă  – momentul de maximă incandescenţă al existenţei lui. Sentimentul pe care l-a încercat cu acest prilej s-a manifestat cu o violenţă extremă, producându-i adevărate răni lăuntrice :

…Me voici jeté bas par le cruel Désir,

Sans âme, sans courage au coeur,

Jusqu’aux moelles brûlé, m’etant laissé saisir

Par ce mal que les Dieux…

. . . . . . . . . c’est le Désir, cher camarade,

Qui me détruit, lui qui vainc tout…^[7]

Până la această dată, nimeni n-a mai cântat iubirea ca pe un fenomen atât de pustiitor, Arhiloh devenind astfel deschizătorul unei direcţii noi în poezia de dragoste care, cu întreruperile sau discontinuităţile inerente şi explicabile, s-a continuat până în prezent.

În alte situaţii, când urgia vârtejului interior se linişteşte, contemplarea fiinţei dragi, atât de imaterială şi materială, de absentă şi de prezentă totodată, dă naştere unei stări sufleteşti de o supremă încântare :

…Mă desfăta, ţinând o ramură de mirt

Şi-un trandafir în floare. . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . umbre lunecau

Din părul ei, întunecându-i umerii…^[8]

Farmecul care iradiază din aceste versuri, îşi are obârşia în vagul plin de presimţirea unei fericiri divine, întrucât orice strădanie de a scoate imaginea iubitei din nedefinire rămâne zadarnică. Ea se încheagă totuşi, în mod indirect, pe plan spiritual, o dată cu înrâurirea benefică asupra celui care o contemplă. Totodată, ceva din vraja pe care o exercită frumuseţea ei, poate fi sugerat numai de fascinaţia pe care o produce splendoarea trandafirului înflorit, asociată cu parfumul şi culoarea copacului care simbolizează puritatea, mirtul. În acelaşi timp, umbrele care lunecă din păr „întunecându-i umerii”, nu fac decât să întregească mai deplin chipul ei invizibil şi spiritual, accentuând partea de lumină care este inerentă făpturii sale.

Graţie ponderii pe care o dobândeşte elanul admirativ faţă de cel pur sentimental, atmosfera în care respiră versurile, nu este departe de odă, însă datorită unei măsuri prozodice care aminteşte de poezia populară( trimetrul iambic), fragmentul se apropie de cântec,în vreme ce prin preocuparea accentuată pentru alegerea unor imagini plastice şi expresive, corespunzătoare unor mişcări lăuntrice mai adânci, poezia încalcă şi statutul acestuia. Ca atare, printr-un popas mai stăruitor asupra ecourilor pe care le deşteaptă în suflet contemplarea fiinţei dragi, ca şi prin adaptarea ritmului la atari necesităţi, substanţa ce constituie conţinutul cântecului de dragoste se cristalizează într-o formă mai elaborată a poeziei care celebrează iubirea.

Pe de altă parte, rămânând în sfera aceluiaşi sentiment, dar descoperind cealaltă faţă a sa, pe care o incendiază flăcările urii şi ale dispreţului, vom constata, la momentul potrivit, cum schimbarea tonalităţii va pregăti terenul pe care se va dezvolta o nouă formă literară, satira. I

În literatura arhaică greacă, cel mai senzual şi mai pur cântec de dragoste l-a intonat însă poeta Safo, pe care admiratorii creaţiei sale au numit-o cu real temei „cea de a zecea muză”. Spre deosebire de Alceu, contemporanul şi adoratorul ei inspirat, în a cărui operă elementul politic ocupă un loc important, Safo nu a cântat decât iubirea şi frumuseţea. Suveranul absolut  al vieţii şi creaţiei sale este Eros :

…Ma mère, ô tendre mère, ô ma mère indulgente,

Je n’ai plus rien filé, je n’ai plus rien tissé,

Car j’aime un beau jeune homme et mon coeur est blessé…^[9]

Izvorâte din miezul de foc al patimii, versurile sugerează, prin acumulări de chemări tandre ori de consemnări nereticente ale efectului distructiv al pasiunii, tot inefabilul şi dezechilibrul sufletesc al îndrăgostirii safice. Nota de farmec şi de intimitate care iradiază din fiecare vers, şi care este caracteristică celor mai numeroase  fragmente păstrate din  opera poetei, conferă textului citat,  (ca şi tuturor celor similare cu el ), statutul de cântec.

În acelaşi timp, printr-un proces de densificare a substanţei lirice, comparabil cu cel existent la Arhiloh, adică printr-o mai pronunţată interiorizare a acesteia, ca şi prin adaosul unui autentic registru reflexiv, care nu o transformă însă în meditaţie, ci îi conferă numai o anume adâncime, cântecul devine o poezie care îţi pierde caracterul de spontaneitate şi se încarcă cu reverberaţii metafizice :

…Adesea, în îndepărtatul Sardes,

gândul scumpei Arignota, o Atthis,

vine să ne caute până aici, pe tine şi pe mine.

Pe vremea când trăiam împreună,

tu ai fost cu adevărat pentru ea o zeiţă,

şi din cântecul tău ea îţi făcea o mare desfătare.

Acum, între femeile din Lydia,

ea străluceşte, aşa cum, după apusul soarelui,

luceşte luna cu raze roşii,

printre stelele pe care le întunecă.

Ea îşi răspândeşte lumina peste valurile mării,

luminează livezile înflorite.

Este ora când cad frumoasele picături de rouă,

când renasc trandafirii, delicata angelică

şi parfumul sulfinei.

Atunci, în lungile sale curse rătăcitoare,

Arignota îşi aminteşte de dulcea Atthis,

cu sufletul greu de dorinţi, cu sufletul plin de tristeţi.

Şi, acolo, chemarea ei pătrunzătoare ne invită să o întâlnim,

iar noaptea, cu urechi fine,

caută să transmită dincolo de valurile care ne despart

aceste cuvinte care nu se înţeleg,

această voce misterioasă…^[10]

Sfidând limitele sensibilului, Safo intuieşte cu o acuitate de vizionară acele numeroase şi nelămurite corespondenţe dintre om şi cosmos care, într-un climat de vis^[11] mijlocesc tainicele mesaje dintre fiinţe. Însă dacă prin strania sa comuniune cu vegetaţia terestră şi cu pâlpâirile aştrilor sentimentul de dragoste se amplifică pe spaţii nemăsurat de largi, dobândind o strălucire unică, pe de altă parte,el scade din intensitate, întrucât natura preia o parte din încărcătura afectivă a acestuia.

Un efect similar al celebrării iubirii se constată şi cu prilejul asocierii acesteia cu vinul, în lirica lui Alceu şi Anacreon. Sentimentul nu se mai manifestă răsucindu-se în el însuşi pustiitor, ca într-un proces de autodevorare, ci se temperează simţitor, întrucât centrul de iradiaţie afectivă este reprezentat nu numai de fiinţa îndrăgită, ci şi de desfătările promise de vin :

. . . . . . . . . . . . . . . . . . Ô tendre et bel ami,

Prends sur le haut dressoir les coupes, et parmi

Les convives , faisons circuler…^[12]

Maliţios şi spiritual, dar fără profunzimea pe care numai patima o adăposteşte, cântecul de dragoste anacreontic reprezintă un moment de respiro şi de încântare a unui sentiment care eliberându-se parcă definitiv de vârtejurile devastatoare ale pasiunii este dispus să accepte numai capriciile întâmplării:

Ce mă-mpungi pieziş cu ochii

Mânz din Tracia ? Fugi de mine

Fără milă şi-ţi închipui

Că n-aş fi bun de nimic.

 

Dar eu pot, să ştii, şi lesne

Să te prind. Îţi pun zăbala,

Iar de strâng, puţin doar, frâul,

Te-am şi-ntors la cap de cursă.

 

Tu mai paşti acum pe câmpuri

Încă zburzi şi salţi uşoară ;

Nu ţi-ai aflat iscusitul,

Călăreţul care-nstrună. ^[13]

Preluând o imagine frecventă în literaturile vechi, elaborată pe similitudinile care pot fi sesizate între splendoarea frumuseţii umane şi cea animală,poetul a creat un cântec anacreontic tipic a cărui graţioasă mişcare de sentiment şi rafinată construcţie anunţă deja lirica erotică elenistică.

În poezia lui Ibicos, cântecul de dragoste cunoaşte o altă etapă a existenţei sale, ce coincide cu o nouă redimensionare a formei şi a fondului său. Transpunând conţinutul cântecului monodic de iubire, acele sentimente de afecţiune şi de admiraţie faţă de tineri şi de tinere, în tiparele liricii corale, poetul a creat o compoziţie în care solemnitatea tonului, efect al lirismului coral, moderează forţa de expresie a trăirilor personale, respectiv, impresia de discretă intimitate a acestora. În această situaţie, stabilirea cu certitudine a statutului versurilor sale, mai exact spus, apartenenţa lor la cântec sau la odă devine aproape imposibilă.