Poate că la niciun alt poet nevoia de cuvinte nu a fost mai acută decât la Lucian Blaga, cel „mut ca o lebădă” până la vârsta de patru ani, pentru ca mai târziu această tăcere, această neputinţă de a vorbi, să fie răscumpărată în cel mai nobil mod cu putinţă – printr-o poezie de o frumuseţe cuceritoare: Chiar şi atunci când scriu stihuri originale/ nu fac decât să tălmăcesc./ Aşa găsesc că  e cu cale./ Numai astfel stihul are un temei/ Să se împlinească şi să fie floare./Traduc întotdeauna. Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/ mi-l spune, îngânat suav, în limba ei.(Stihuitorul)[1]

Iar inima lui îi spune despre dificultatea de a revedea o fiinţă iubită, despre durere şi dor, despre drumuri lungi şi ceasuri şi mai lungi: Pietre-n cale, mereu pietre./ Nime-n beznă nu mă-ndreaptă./ Pân’ la tine nici o piatră/ nu mai vrea să-mi fie treaptă. (Cântec în noapte)[2]

Cuvintele din acest poem descriu o realitate tristă despre un univers ostil în care poetul nu găseşte niciun punct de sprijin. Departe de a se simţi parte integrantă a universului, el se simte respins şi ameninţat de perspectiva sumbră a nenumărate piedici şi obstacole: Pietre sunt şi iarăşi pietre./Pe poteca mea de dor,/ greu se lasă, greu se lasă/Dumnezeul pietrelor.[3]

Din păcate, nu există nici o urmă de bunăvoinţă din partea sorţii faţă de poet. Şi cu toate acestea, el rămâne un om echilibrat şi pozitiv, nebântuit de spaime sau nelinişti, ci cu o dorinţă puternică de a-şi întîlni fiinţa iubită: Lung e drumul, ceasul lung,/ Rogu-mă, mă rog întruna,/ noaptea să-mi ajute luna/ pân’ la tine să ajung.[4]Nici nădejdea şi rugăciunea nu-l părăsesc pe poet care, deşi pare că se află pe un drum închis, într-o beznă existenţială, rămâne neclintit în credinţa lui şi apelează la orice mijloc menit să îl ajute.

În poemul intitulat Strofe de-a lungul anilor, poetul vorbeşte despre miracolul iubirii şi despre revelaţia pe care acest miracol o produce. Cu alte cuvinte, el pare să fi descoperit  faptul că iubirea este singura care îi aduce împlinirea sufletească, îi conferă valoare vieţii lui şi, ceea ce este cel mai important, îi acoperă orice lipsă şi orice nevoie, chiar şi nevoia de cuvinte: Când prin oraş calci lin pe străzi/ sămânţa ulmilor, şi-n mers/ în adevăruri limpezi crezi- / mai e nevoie de vreun vers?// Când muşchiul de pădure mult/ ne-alină-n vară verde dor/ şi glasul picurat ţi-ascult-/ mai e nevoie de-un izvor?// Când în bătaia vântului/ mlădie umbli pe colnic,/ pe-ntinderea pământului/ mai e nevoie de vreun spic?[5]

Prezenţa în viaţa poetului a fiinţei iubite, cu multitudinea ei de calităţi şi abilităţi, suplineşte natura şi cultura, împlineşte dorinţa acestuia de frumos şi armonie, îi umple tăcerile şi vidul existenţial: Când între lipsă şi prisos/ ne bucurăm de câte sânt/ şi cântă pe sub glii un os-/ mai e nevoie de cuvânt?// Când îţi ghicesc arzându-l lut/ cum altul de Tanagra nu-i,/ din miazănoapte până-n sud/ mai e nevoie de statui?// Când hoinărind alăturea,/ noi mână-n mână ne găsim/ cu ochii la aceeaşi stea-/ mai e nevoie de destin?[6]

Pentru poet, destinul în sine nu reprezintă nimic, ci este reprezentat de iubită care devine şi centrul universului său. Iubirea poetului, profundă şi plenară, trăită de acesta până în ultima fibră a fiinţei sale, îi asigură o împlinire totală şi definitivă în aşa fel încât el nu mai simte nici o lipsă sau nevoie, ci doar o perpetuă stare de fericire: Când împlinirile ne cad/ subt galaxia ca de fum/ şi prin miresmele de brad- / mai e nevoie de vreun drum?[7]Şi într-adevăr, odată cu dobândirea iubirii a fost atins şi ţelul vieţii lui pământeşti. De acum încolo niciun drum nu mai e de făcut, niciun cuvânt nu mai e de spus, căci totul a fost împlinit, iar orice lucru în afara iubirii este de prisos.

Deşi conştient de latura sa pământească şi de natura lui muritoare, poetul nădăjduieşte în puterea iubirii de a transfigura universul din jur, act deopotrivă metafizic şi estetic. Astfel, chiar şi propriul trup s-ar spiritualiza împrumutând trăsăturile unui lucru imaterial. Cu un trup spiritualizat, dispare necesitatea existenţei unui mormânt, dorinţa lui cea mai mare fiind să trăiască de-a pururi doar în gândul iubitei: De-ar fi să dăinuiesc nespus/în gândul tău, pământ ce sunt,/ din răsărituri la apus/ mai e nevoie de-un mormânt?[8]

Revenind la poemul Stihuitorul din debutul eseului nostru, trebuie admis faptul că poezia, ca fenomen inefabil cu o existenţă obiectivă şi independentă, se poate materializa, poate căpăta concreteţe şi corporalitate doar prin cuvinte. Ea are nevoie de cuvinte în aceeaşi măsură în care muzica are nevoie de sunet, iar pictura de culoare.

În ceea ce îi priveşte pe cei care transpun poezia în cuvinte, aceştia sunt nişte aleşi ai sorţii, nişte aristocraţi ai spiritului, oameni cu un talent şi o sensibilitate ieşite din comun, capabili să perceapă poezia dincolo de prozaismul, de banalul şi de plictisul vieţii cotidiene. Prin inspiraţie şi cuvinte bine alese, ei recreează universuri poetice şi lumi virtuale, făcând poezia vizibilă şi accesibilă oricărui muritor.

Poetul îşi deschide sufletul prin poezie şi tot el afirmă necesitatea convertirii limbajului sufletului în limbajul poeziei: Traduc/ în limba românească/ un cântec pe care inima mea/ mi-l spune, îngânat suav, în limba ei. Sufletul cu greu se lasă „prins” în versuri, dar Blaga reuşeşte acest lucru cu un talent de geniu. Poezia e o punte între inima lui şi inima semenilor săi. Poezia este ceea ce îl reprezintă admirabil în faţa lumii, e o magie ce se instaurează cu fiecare lectură a poemelor sale, o magie ce încântă prinzând în mrejele sale şi alte suflete iubitoare de poezie. Putem continua afirmând că poezia este o arvună a veşniciei, o sfidare a morţii, a efemerului şi a perisabilului: odată ce a fost creată, ea devine nemuritoare ca şi sufletul din care a izvorât. Nu în ultimul rând, poezia înseamnă viaţă, bucurie şi comuniune şi de aici necesitatea comunicării ei prin cuvinte tuturor oamenilor.