Corrado Benigni s-a născut în 1975 la Bergamo, unde trăieşte şi este de profesia avocat. A publicat o plachetă de versuri intitulată Giustizia, în Poesia contemporanea. Decimo Quaderno italiano (Marcos Y Marcos, Milano 2000) şi volumul în versuri Alfabeto della cenere (LiettoColle, Faloppio, 2005). Este prezent în nenumărate antologii şi versurile sale sunt publicate în revistele literare. Poemele de faţă sunt extrase din volumul „Tribunale della mente”, apărut la Interlinea Editore în 2012 şi o parte dintre ele au fost publicate în revista Poesia. „Vocea sa rămîne printre cele care ştiu cum să rămînă în expunerea adevărului prin pudoare şi forţă, ducînd cititorul la o coparticipare reflexivă care nu concede nimic facilităţii imaginilor sau transportului emotiv al versurilor. (…) Ne aflăm în faţa unei viziuni etice a amprentei existenţiale unde fiecare act, fiecare eveniment trece prin vama judecăţii şi a sentinţeiş de la lentila voinţei şi de la dovada pedepsei, căutînd între salvare şi condamnare, o cale care ştie să recunoască în amîndouă un aspect concret al milei”. (Stefano Raimondi)

 

*

Suntem într-adevăr măsura unei vinovăţii

sau memoria unei tăceri ne conţine?

Ce crimă ispăşim fără să o comitem?

Din care muşcătură va veni absolvirea? Priveşte

cuvintele devenind cenuşă, ceva, poate,

se recompune între cine rămîne şi cine moare,

între inocent şi pedeapsă – o voce reprimată.

Judecă tu acum cine vorbeşte.

 

I

Nimic nu e scris şi o alianţă se rupe

unde la început era cuvîntul.

Redă-i cerului greşelile tale

precum invizibilul ţi le redă ţie.

– Aceşti martori care umplu guri

ale nicunui adevăr, un riatual de togi şi amînări –.

Acceptă această dezordine, loc ce nu are loc,

dintr-un punct anacronic cineva va asculta.

 

II

Da-l tu pe vinovat greşelii,

dacă somnul aici ne separă mîinile

şi aerul are multe crăpături,

eliberează aceste nume pe pietre,

arată exact faptele,

silabă cu silabă, formează tu raţiunea

inconştientă de legile care o neagă.

 

I

“Antigona, e adevărat ceea ce spun? E adevărat?

Unde sunt dovezile?”

Nu se găseşte formula, nu se găseşte,

pentru a nu fi comis fapta,

suntem oricum responsabili

în acest non loc să procedăm;

cine hotărăşte are ochii legaţi

şi umbra unei mîini cere milă.

“Cine se întoarce neatins din grădina cu măslini?”

 

II

Ce este acest adevăr care ne vine

drept în frunte ca o acuzare?

Observă, nimic nu este apărat,

ieşi din somnul acestei ape foarte molcome,

există un cuvînt care închide crăpăturile

şi sapă către exterior; urmează-l

pînă la faţa acoperită, unde

nu e scris încă verdictul

şi clandestini cer nota de plată.

Nu are prelungire acest termen,

victime fără inocenţă,

într-o mare paradigmă
totul va fi răscumpărat.

Martorul nu vede şi nu aude nimic.

Numai aşteptarea aici are titlu de lege:

stai în faţa pragului,

nu-i cale de scăpare

de această justiţie care se gîndeşte numai la ea însăşi.

Dar va fi o pistă, înăuntru sau înafară,

un indiciu de urmat,

va trebui să te întrebi totuşi:

care egalitate în faţa legii?

În jurul unei norme se învîrte adevărul.

 

 

Judecătorul citeşte sentinţa: „Pedeapsă suspendată”. Şi totuşi nici o audiere nu a fost anulată, nici un proces verbal nu a fost redactat. Grefierul are o mînă invizibilă şi transcrie imobil cuvintele noastre. Ce este adevărul, Onorată Instanţă? Acestă aparenţă care mai arde. Durerea este adevăr, tot restul e dubiu. Adevărul se odihneşte în notele de subsol, animal nesătul. “Mai întîi minciuni, apoi presiune, pe urmă din nou minciuni, din nou presiune, deci prăbuşirea, şi la urmă adevărul”, proclamă procurorul. Aşa se ajunge la adevăr? Cuvîntul acum ne predă în mîinile evidenţei.

 

Mergem ca pe un coridor, în urma unei lumini şi la capăt o oglindă, ostateci temporari în măinile unui complet de judecată, încredinţaţi evidenţei, decretului de a exista. Şi ne credem absolviţi. Pioni capturaţi pe marginile unei table de şah. Ochi pentru ochi, nu există vină fără vinovat, aici, unde o lege egală pentru toţi bate tactul timpilor unei evacuări fără apel şi subliniază amprenta, metronomul picăturii, apă pe apă. Ce precedent ne va salva?

 

Nici o greşeală nu va cădea pe copii, deoarece cuvintele ca şi timpul sunt numărate şi natura nu ştie să aştepte. Apă ce se bea singură. Cum să potoleşti această sete? Nu există o altă măsură, o altă greutate mai mare decît corpul. Universul e nimic. În evidenţa materiei nu s-a piedut încă posibilitatea unei fisuri, geometrie a unei promisiuni. Fiecare nume se naşte dintr-o lege care încet spune cine suntem, în timp ce o lumină dispare ca să se întoarcă la judecata a ceea ce a fost deja.

 

Judecătorul

 

Nu există vinovăţie fără probe, aici

unde graţie şi delict au acelaşi mobil.

Infracţiune sau păcat, suntem toţi parte. Oricum.

Totul a fost deja

şi ne cheamă,

în timp ce un judecător îşi impune numele.

Cineva va completa gestul nostru.

Timp fără voce care scrii sentinţa,

nimic nu corectează nimic.

Un viciu de formă poate ne va salva.

 

Suntem oricum aşteptarea unei judecăţi

care să se întoară să rescrie iarăşi

cu puţine cuvinte exacte.

Între timp aici mame au mîini însîngerate

şi băieţi împlîntă cuţite.

Ploaia nu mai e ploaie ci întrebare şi sete,

sentinţe curg ţipete şi nu repară nimic

din tăcerea care sapă

fără aministie acest timp.

 

 

O tăcere aprobată – poate – ne va absolvi,

dar între timp caută printre paşii tăi un altundeva

în fisura ceţii, adevărul

nu suntem noi, noi suntem

această inocenţă care ne evaporă

 

dincoace

 

fiecare zi este o zi a judecăţii

în timp ce invizibilă şi universală o mînă

ne duce la proces, citaţi să ne prezentăm

în faţa tribunalului cuvîntului.

 

Prezentare şi versiunea română: Eliza Macadan