Amedeo Anelli s-a născut la Santo Stefano Lodigiano în 1956 şi din acelaşi an trăieşte la Codogno. Se ocupă de poezie, filozofie şi critică de artă, colaborează cu artişti şi centre culturale, organizează numeroase expoziţii şi manifestări de gen. A publicat cataloage, albume şi cărţi de artă. Este autorul următoarelor volume de poezie: „Quaderno per Marynka” (Ed.Polena, Milano, 1987), „12 poesie da Acolouthia” în „Anuario di Poesia” (Ed. Crocetti, 1997), „Omaggio a Edgardo Abbozzo” (Ed. Vicolo del Pavone, Piacenza, 2006), „Contrapunctus” (Ed. LietoColle, 2011). A tradus opera poeţilor ruşi Arseni Tarkovski şi Boris Pasternak. Scrierile sale sunt traduse în limbile rusă, franceză, suedeză, germană, engleză, portugheză şi slovenă. Din 1991 conduce revista de poezie şi filozofie „Kamen” iar din 2009 face parte din comitetul ştiinţific internaţional al revistei solevene „Poetikon”.

Despre poezia lui Amedeo Anelli, critica afirmă că este suspendată în utopia metafizică ce se sustrage de la a distinge şi de la a da un nume lucrurilor; pentru această poezie, a avea un miros, o culoare sau un nume nu contează. Plină de avînt, în picioare, fără mîini, poezia sa intră adînc în conţinutul obiectelor şi îl descompune, revelînd, astfel, sensul înşelător al gîndirii dominante moderne, care nu se mai simte parte integrantă dintr-un organism mult mai mare, aşa cum se întimpla în trecut, ci a devenit doar o componentă uşor de înlocuit şi fără influenţă care nu mai are idealuri, culori şi calităţi.

 

 

Contrapunct VI

 

Nasul pe geamul rece

rece

e noaptea.

 

Paralizaţi de frig

întinşi pe băncile

de lemn ale trenului

cîmpia

e pe drum

spre Padova

 

către Mantegna

Eremiţilor.

 

Mintea îşi are propriul

Bacchiglione

propria barcă

mereu acolo

ancorată pe cursul

apei

propriile funii.

 

Frig

la suflare, la suflare

ceaţa

se prinde de balustrada

streşinilor

burlanelor

coboară

în întunericul vînăt.

 

Urcă în adînc

cîntecul

pe mai multe voci

“Dini de la Artă

optsprezece…”.

 

Ceaţa

se înteţeşte şi se înteţeşte

şi acest acoperiş

a cedat

dar baza

ţine.

 

 

Contrapunct VIII

 

În ochii mamei mele

 

Pe deasupra timpul mergea pe grinzi.

Iarna lemnul ud din căpriori scotea fum.

Focul plesnea.

Scîrţîia portiţa de fontă,

în timp ce priveai în foc

şi totul era tăcere.

 

Tăcere era mantaua de nea deasupra cîmpiilor,

tăcere erau copacii albiţi de ger

tăcere era zgomotul cizmelor pe zăpadă.

Tăcere era şuieratul trenului,

care se pierdea între lumină şi ceaţă.

 

Dar vocea creştea

creştea gardul viu în grădină,

creştea umbra pe umerii tăi,

se ridica ceaţa în lumină.

 

 

Contrapunct IX

 

De ce animalele nu vorbesc?

Pentru că nu au nimic de spus.

Wilhelm von Humboldt

 

Albastrul de Rusia Carlone

puţin strabic

mă chestionează din priviri.

 

Din mister, scînteierea

vreunei lumini,

în mister.

 

Carlone mă priveşte intens

şi îşi linge laba liniştit.

 

Ca într-o chaconette

De Michel De Béthume

timp graţios

 

timpi furioşi

notele-timp

se stratifică

în rînduri repetate

 

timpi-sens

stratifică cerul

şi istoria

 

de la un mister

la unul şi mai mare.

 

Se învîrteşte coada lui Carlone

pe un cer Tiepolo

apusul,

sunetele nopţii care vine,

• o uşoară briză printre copaci.

 

 

Contrapunct XI

 

“Tot ceea ce aparţine doar prezentului moare odată cu el”.

Michail Bachtin

 

P

 

În polifonie ca la Josquin Desprez

în schimbări dintr-o multiplă invariaţie

• o progresie geometrică plurală

creînd spaţiul: universul schimbărilor.

 

Ca în Desprez de la contratenor

la basul de vioară, un trombon tenor

şi respiraţia pentru sonoritate

în spaţiul întins  de piatră şi lumină.

 

V

 

Cu puţină lumină care sfidează secolele

• o viaţă care abia ţine

fructuos în aşteptarea ruginii

picuratul ploii de pe frunze

iar din adîncul grătarului puţini neutroni şi protoni

masa de la ceva ce este fără greutate

un zîmbet larg, un gînd mare

• o greşeală eficientă, un sens împlinit

căldura unei mîini.

 

 

Contrapunct XII

 

lui Rodolfo Quadrelli

 

În parcul acela, banca şi puţinii copaci goi,

[bisericile

S. Lorenzo, în fotografia decolorată, eşti întristat şi

[departe.

“Cum se distruge o cultură” şi se înlătură orice

[rădăcini

• orice dezvoltare posibilă, de la ram la ram, se poluează

[sursele,

se blochează evoluţia, viitorul.

 

Nu închişi în prezent, timpul respiră din viitor

trecutul  respiră în viitor, puţin pisică, puţin plantă,

[puţin piatră.

O linie melodică se scufundă în piatra antică, într-o tăcere

[milenară, o sămînţă

milenară, de la preistorie pînă la istorie pînă la preistorie.

 

La capătul degetelor, de la o mînă la alta,

de la o amprentă la alta, de la un semn la altul,

de la o semnificaţie la alta, de la un simbol la altul,

 

de la un pas la altul, de la o voce la alta, de la tăcere la

[tăcere,

de cealaltă parte a oglinzii, pe partea cealaltă a minţii,

[corpuri printre corpuri.

 

Prezentare şi versiunea română: Eliza Macadan