Alex CAZACU

(Născut la 25 aprilie 1975, la Olteniţa)

Elegie hibernală

Umbra păsărilor

joacă un teatru absurd

peste castelul de apă

din mijlocul cîmpiei

unde iubirea a coborît

printre arbori Şi pietre

ce se macină

cu fiecare sărut al nostru

tulburat de îndoiala verbului a fi

sub soarele de iarnă

rămas printre noi

precum inima unui cerb

sacrificat de barbari

la marginea pădurii

 

Ninge

Ninge

Şi nu mai Ştiu

dacă este seară sau dimineaţă

daca fereastra spre grădină

s-a umplut cu devremele sau tîrziul

acestei ierni ce ne priveşte

cu ochii zăpezii

aşternute înainte de copilărie

 

Ninge

Şi caii albi sălbatici

înconjoară lumea

iar orizontul se închide

în bulgări de omăt

ce peste visele noastre

încet se sfărîmă

 

Decembrie

O dîră de sînge

lasă în urmă cuvintele

Amurgul se aglomerează

În petalele garoafei

Şi sunetele simfoniei

o iau înaintea orchestrei

Un fel de noapte

picură pe streşini

Şi se ascunde în noi

odată cu sfîrşitul copilăriei

 

Pahare de Şampanie

ţin prizonieră înfrîngerea

În scrisori de arhivă

citite la lumina zăpezii

Degetele mîinii

îmbătrînesc pe faţa de masă

Şi peste urme de sănii

ninge tăcut

prin Heidelberguri îngheţate

 

Aşteptînd trenul

Şi acest Aprilie

precum o invazie de fluturi albaştri

peste peronul gării

unde viaţa este doar o sîrmă

de care atîrnă becurile sparte cu pietre de copii

iar iubirea încearcă să-şi respecte promisiunile

prin înserarea aprinsă de un băţ de chibrit

cînd declaraţii patetice se ascund în nuanţe

singurătatea lumii se sperie de singurătatea noastră

iar ochii primăverii

mă condamnă

la un banchet mai lung

decît zăgazul

dintre renunţare Şi ispită

 

În această duminică

În această duminică

ca un azil

pentru singurătatea ce cutreieră oraŞul

o pasăre albă

bate cu aripile

văzduhul cotropit

de ceţurile albastre ale inimii

 

În această duminică

ca o imensă

cameră de sacrificiu a îngerilor

un stol de fluturi

se agaţă de lumina gălbuie si rece a serii

ce se strecoară

ca un Şarpe bătrîn

către poveştile de iubire

cu final fericit

 

Instantaneu

Este ora la care drumeţii

nu au atins capătul călătoriei

Şi amiaza se agaţă de ziduri

ca un gibon de crengile arborilor

Un sînge străin ne inunda braţele

Şi parcă am vrea să rămînă

din această viaţă

doar clipele îmbrăţişate

lîngă uzina electrică

a cartierului ce se scufundă

precum un Titanic

sub răsuflarea noastră

acompaniată de ţipătul cocorilor

ce anunţă sosirea unui anotimp

mai tînăr decît lacrima

din ochii neîndrăgostiţilor