(Născut la 25 aprilie 1975, la Olteniţa)
Elegie hibernală
Umbra păsărilor
joacă un teatru absurd
peste castelul de apă
din mijlocul cîmpiei
unde iubirea a coborît
printre arbori Şi pietre
ce se macină
cu fiecare sărut al nostru
tulburat de îndoiala verbului a fi
sub soarele de iarnă
rămas printre noi
precum inima unui cerb
sacrificat de barbari
la marginea pădurii
Ninge
Ninge
Şi nu mai Ştiu
dacă este seară sau dimineaţă
daca fereastra spre grădină
s-a umplut cu devremele sau tîrziul
acestei ierni ce ne priveşte
cu ochii zăpezii
aşternute înainte de copilărie
Ninge
Şi caii albi sălbatici
înconjoară lumea
iar orizontul se închide
în bulgări de omăt
ce peste visele noastre
încet se sfărîmă
Decembrie
O dîră de sînge
lasă în urmă cuvintele
Amurgul se aglomerează
În petalele garoafei
Şi sunetele simfoniei
o iau înaintea orchestrei
Un fel de noapte
picură pe streşini
Şi se ascunde în noi
odată cu sfîrşitul copilăriei
Pahare de Şampanie
ţin prizonieră înfrîngerea
În scrisori de arhivă
citite la lumina zăpezii
Degetele mîinii
îmbătrînesc pe faţa de masă
Şi peste urme de sănii
ninge tăcut
prin Heidelberguri îngheţate
Aşteptînd trenul
Şi acest Aprilie
precum o invazie de fluturi albaştri
peste peronul gării
unde viaţa este doar o sîrmă
de care atîrnă becurile sparte cu pietre de copii
iar iubirea încearcă să-şi respecte promisiunile
prin înserarea aprinsă de un băţ de chibrit
cînd declaraţii patetice se ascund în nuanţe
singurătatea lumii se sperie de singurătatea noastră
iar ochii primăverii
mă condamnă
la un banchet mai lung
decît zăgazul
dintre renunţare Şi ispită
În această duminică
În această duminică
ca un azil
pentru singurătatea ce cutreieră oraŞul
o pasăre albă
bate cu aripile
văzduhul cotropit
de ceţurile albastre ale inimii
În această duminică
ca o imensă
cameră de sacrificiu a îngerilor
un stol de fluturi
se agaţă de lumina gălbuie si rece a serii
ce se strecoară
ca un Şarpe bătrîn
către poveştile de iubire
cu final fericit
Instantaneu
Este ora la care drumeţii
nu au atins capătul călătoriei
Şi amiaza se agaţă de ziduri
ca un gibon de crengile arborilor
Un sînge străin ne inunda braţele
Şi parcă am vrea să rămînă
din această viaţă
doar clipele îmbrăţişate
lîngă uzina electrică
a cartierului ce se scufundă
precum un Titanic
sub răsuflarea noastră
acompaniată de ţipătul cocorilor
ce anunţă sosirea unui anotimp
mai tînăr decît lacrima
din ochii neîndrăgostiţilor