Un imn al iubirii

 

Un imn al iubirii întîmplătoare

dintr-o lagună cu lebede şi lăstuni

s-a răspîndit prin diverse broşuri

în sudul Peninsulei Scandinave.

 

Adolescenţii din Hamburg citindu-l

se-ndrăgosteau şi se întîlneau predispuşi

la taclale şi dezmierdări,

ludici în estompări de iluminări,

prin cafenele, cofetării, cinematografe.

 

Întîmplător ascultîndu-l, sopranele jinduiesc

o strămutare în Carpaţii Apuseni

ori în provincia Chiclana din Cadiz,

în care spanioli şi alte naţii se delectează

cu-amăgitoare dansatoare de flamenco.

În săli de bal unde-atingeri şi zbînţuiri

înteţite-s de-ademenirea romanţioasă,

 

cei ce se-ndeamnă spre ghiduşii şi prilejuri

ca din din instinct primar trecînd firesc

în exaltarea cu reverii iluzorii,

să se-nsoţească-n a stărui cu nesomnul, cu gelozia,

îşi vor revigora fără rictus zeflemitor, fără riduri,

sinapsele şi bătăile inimii.

Ca dintr-o colivie eliberat

cînd se destăinuie libertin un extaz,

nu-s imnuri pentru stăncuţe şi gaiţe să-l întreacă,

nici melodii pentru clavecin şi oboi.

 

Abandonare şi haos

 

Paşii îngînduratului ce se preumblă prin runcul

dintre Zănoagă şi Piatra Craiului,

bîjbîie spre o culme cu genţiane şi stînjenei,

loc unde sufletul se fereşte de vestejiri.

 

Tot ce se petrecea în hăţişul cu afine

pe jumătate mîncate de păsări,

haos era pentru mine, şi-abandonare

pentru o vizuină de de vulpi stacojii.

 

Cu zvîcnet o gaie cînd se-nălţa dintr-un cuib

de lîngă o ciumăfaie cu ghimpi,

isca în răstimpul de după înfiorare şi anima

precipitaţia de lăstuni peste dîmburi.

Cîteva pete de nori, mogîldeţe fluide,

neîmpăcate cu graba de-a coborî în adîncuri,

păreau izgonite dintr-o procesiune de umbre

peste o pădure cu ferigi prin care

murmure de izvor se tîrăsc

spre tărîmul himeric,

 

     Nicicînd nu-mi veni, să pălească-n decor,

atît de devreme o lipsă-n eclipsă,

criză de inspiraţie ce molipsindu-mă pregeta,

încurcă-lume printre ocrotitorii de licurici

numindu-mă cu arţag.

 

Poate se pierde un sentiment expirat

ce tulbura neuitarea acestei plimbări,

căci poezia pe care-o ştiam pe de rost,

parte din mine a fost pînă cînd,

întreruptă de o lacună amnezică,

doar în vis mai asediază auzul.

                                            

O elegie a veacului vitregit

 

Pe cînd spinteca viforoasele valuri

spre ale Atticei erodate limanuri,

fiul lui Cronos şi-al Rheei, Poseidon,

      nu sabie îşi dorea, nici trident în alcov,

ci o fără de hachiţe nimfă,

aşa cum vînătoru-şi doreşte-n zăvoi

un adăpost de hobbit

şi-o lampă aprinsă de-o hetairă.

 

La ceasul însufleţirii fantastice a pădurii,

doar scînteierile din priviri de himere

zărite pe lîngă merişori şi salcîmi,

mai stărui-vor să pedepsească ferocitatea

şi defrişarea.

 

Ropot şi zgomot pe unde trece un tren

ca un cutremur grăbit să se piardă

prin văi, printre grohotişuri şi povîrnişuri,

ropot şi zgomot şi preaîndurătoarele forme

de relief subcarpatic,

fac să se tînguie salahorii, ţăranii,

neînstrăinaţii de patrie şi de neam.

 

Regretul de a deconspira obiceiuri barbare

prin unele elegii ale veacului vitregit,

înşiruiri de cuvinte şi vaiete ce desfid

jaful din luncile riverane şi din păduri,

nu au imunitate-n decor,

ci doar răspîndire şi rost de risipă

într-o devălmăşie îndepărtată

de ctitoria vizionară.