Spaţiul spiritual

 

O viaţă m-am sculat de dimineaţă

în mustul zoritelor zori,

ca să ajung acolo unde alţii nici

cu gândul n-ar cutezare;

 

şi-o altă viaţă, căptuşind-o pe prima,

am tot revenit, năravul meu fiind

acela de-a-mi uita bastonul acasă;

 

nicicând această navetă

nu se făcea pe aceeaşi cărare,

mereu alte plaiuri, altă imensitate a zărilor,

alt plămân de primăvară sorbind

vechile răutăţi ale lumii,

 

dar, de fiecare dată, acelaşi răsărit de soare

şi acelaşi apus,

aceeaşi rugă la dumnezeul de sus,

pe aceiaşi genunchi şi picioare…

 

Ca să ajung, unde?

În spaţiul… de după spaţiu…

 

 

În concreteţe, încă…

 

Simt că-s obosit şi că trupul mă doare,

că anii în urma mea se-nşiruiesc

precum şandramalele-ntr-un cartier

părăsit şi famat,

memoria îmi joacă adesea feste

iscându-mi întâmplări ne-ntâmplate

şi puse la îndemână, ici, peste suhat;

 

căprioarele, mereu iubite

de la distanţă, se apropie tot mai accentuat

de umărul meu

ca şi cum n-aş mai fi,

 

cucii şi mierlele fac cuiburi

în păru-mi, socotindu-mi

viaţa o salcie cu poala plecată

peste margini de zi;

 

nimeni nu mă mai ia în consideraţie,

nici măcar şoferul de pe autobuz

care taie biletul de călătorie,

dar nu mi-l mai dă, căci mă vede atât de confuz;

 

numai cântecul din mine

pus la păstrare cu lubrefianţi şi taninuri,

numai eu,

împachetat cu grijă în buzunarul

de smirnă şi tămâie a bunului Dumnezeu,

 

trăiesc şi respir în concreteţe încă,

iradiind fărâmiţe de scântei din fărâmă,

în vreme ce moartea mă râmă,

dărâmă,

împrejurimile foarfecă, face viroage

şi creste,

ca scroafă ce este,

şi brâncă…

 

 

Cântecele desprinderii

 

Apele ies din învolburare

şi undele pier,

ţipă în sălcii dorul de soare,

vremea făcutu-s-a hârcă,

 

freamătul vieţii–pui de năpârcă

se mai zbate nevolnic

între boabe de linte şi-amiros de piper.

 

Cercul se strânge, butoiul sună a gol

într-un spaţ oţetit

circomferinţa nu se mai sprijină pe raze,

vinuri şi ţuici s-au răcit

şi curg în pahar mototol…

 

Unde să fug? Mă mai numesc încă Iona,

scai se ţine melcul de mine

să-i abandonez cochilia-ncrustată-n rubine,

în care viaţa se dă primadona;

 

amuşinează, miroase

urmele mele

de la iarbă la stele,

cu poftire de ciorbă de oase…

 

Eu nu mai am genunche, nici

coate de fugă,

în urmă,

prin faţă, pe ici

boncăluieşte şi scurmă

nătânga cu junghiuri

 

şi cântece de desprindere-ndrugă…

Concesii pentru meduza…

 

Cădelniţând,

cădelniţa frunzelor miaună,

în saună,

cu extract de mentă şi ochi

în clăbuci de săpun

ultimul gând

cumpănit al meduzei se scaldă.

 

Venirii rechinilor pe furiş

fostă mafaldă,

viaţa îi fu cât un pâs,

pălărie de fetru-n acvatic,

şi, cu mersul plutit şi simpatic,

peştii făcuse să moară de râs.

 

Marea ca scenă a războiului crunt,

existenţial şi cam tern–

urmărire asiduă care pe care,

între două jumătăţi impare

de lume de unt

ea,

prin fluidul etern,

cu organul lacom al armoniei

nevinovate,

microvieţuitoare-nghiţea.

 

Dar cât şi câte, Maiestate

Nimic-de-Ocean,

ca s-ajungi la saţietate?!…

 

Şi iat-o, taxată,

fecioară cu pată,

locatară de rai,

dar cu sufletu-nzorzonat cu piroane şi scai,

prefăcut în plânsul miresei…

 

Oh, ce mister!…

Confuzii

face şi Doamne-Doamne în cer,

grămezi ale nedreptăţii înalţându-şi cât duzii,

când slabii de înger în cale îi ies,

şi cu-atâtea neţineri de minte-i dau ghes,

şi El, cu-atâtea concesii!…