Brusc mi-am amintit că totul depinde de mine
vrând nevrând singurătatea se apleacă vibrând
ca o creangă de copac
de preaplinul fructelor.

nici o sintagmă nu-mi îngroaşă arterele
inima a devenit o povară, trupul mă poartă
ca şi cum mâinile nu mai pot susţine nepoţi
ci o Mare rugăciune

văd din ce în ce mai rar
cerul, care se prăbuşeşte în mine, e ca într-o scoică care vuieşte.

astăzi cerul e plin cu nisip
respir profund
sunt pământ