Cînd păsările zboară jos

Era într-o vreme cînd păsările zburau foarte jos,

aproape la rasul copacilor, iar pînă şi dispariţia unei

monede de pe fundul fîntînii publice îmi crea o stare

de vomă şi de masivă debusolare.

Mă aşezam la cîte-o masă afumată, de sfert de secol,

şi începeam să beau răcoritoare, ca să îmi mai trag sufletul.

Nu beam alcool, sau, mai bine spus, băuturi alcoolizate,

căci acestea, băute la diferite ocazii, îmi oboseau

organismul sensibil.

Prin faţa mea defila aceeaşi lume descleiată,

lipsită de însemnătate, cu comunicări succesive, cu acelaşi mers

omenesc aproape automat, regulat, fără de care păpuşile acelea

n-ar fi putut înainta din punctul A către punctul B.

Se întîmpla să mai cadă nişte bătrîni în faţa mea,

la o oarecare depărtare, şi, pînă să mă ridic, vedeam cum

păleşte o lumină electrică în băcănie, deşi era în plină zi

şi nu era aprinsă nici o lumină.

Şi atunci mă cufundam în mine şi mă întrebam ce dracu’

caut eu în oraşul ăsta gelatinos, uzurpator de energii

vitale, lipsit de orice fel de perspectivă, în care existenţele

nu sînt decît nişte biete fantome într-o scenografie extrem

de serioasă, tragică, înşelătoare.

Nu găseam nici un răspuns, şi atunci cumpăram un buchet de flori,

mă sculam de la masă şi, oprind o birjă, comandam: “La gară!”,

deşi acolo, într-un fel de periferie a oraşului, nu aşteptam

niciodată pe nimeni să vină şi nici să plece.

 

Domnişoară

Stimată domnişoară, sînt îngerul tomnatic,

născut dintr-o beţie a saltului în gol,

port în genunchi sfielnici elan de cal sălbatic

şi vulturii dorinţei, flămînzi, îmi dau ocol.

 

Priveşte, domnişoară, cum construiesc soldaţii

un pod de bărci legate pe fluviul dintre noi

şi ne întind bucata de pîine evadaţii

din închisoarea clipei ce-apasă pe-amîndoi!

 

Prin vene-mi curge seva podgoriilor apuse,

cînd mă zbăteam ca leul în cuşca unui vis

şi salahorii pîclei se zguduiau de tuse,

cărînd în lăzi de zestre nămolul din abis.

 

Cum să-mi îndrept aripa cea frîntă şi murdară

cînd plouă-acid pe timpul rămas ca un şantier

înpustiit,  pe care doar ciorile coboară

în spasmul cuminţeniei ce strînge ca un fier?

 

M-am petrecut în falduri, alunec pe lumină

şi simt răcoarea nopţii ca un ogar de soi,

sînt predispus la taină şi fluier peste vină,

usuc pe răni noroiul şi-apoi mă spăl cu ploi.

 

Mi-aş construi aripe din lemnuri de baladă

şi-aş exploda în jerbe topindu-mă în mit,

ca să mai muşc din mărul ce stă-n curînd să cadă

ca un păcat de aur pe sufletu-mi coclit.

 

Ascultă, domnişoară, cum cîntă veşnicia!…

În trupul meu de înger tomnatic port scîntei.

Sînt cel ce-a fost şi spaima, precum şi bucuria.

Sînt liber, domnişoară. Atîta doar: să vrei.