Adrian VIZIREANU

COPACI DE TIMP

Mereu mi s-a spus:

cînd vii, vii singur,

cînd pleci, pleci singur.

Cum să cred această singurătate,

cînd în mine s-au adunat toate ţipetele venirilor?!

Cum să cred această singurătate,

când din mine pleacă toate plecările?!

Între venit şi plecat sunt atît de plin

de crengile copacilor ce cresc din mine în mine, prin mine,

prin toate umbrele mele,

prin toate anotimpurile mele!…

Sunt atît de plin de copaci,

încât pădurile mileniilor nu ajung să umbrească preaplinul

cuvântului lăsat în mine …

Sunt atît de plin de esenţa plinului,

încît timpul nu mai are loc în mine

şi se dă la o parte din eternul pietrelor drumului meu,

plângându-şi singurătatea…

Cum să cred această singurătate?!

Eu am pădurile mele de veniri şi plecări

atât timp cât există timp.

Ştiu, va veni ziua în care copacii îşi vor vedea de timpul lor,

iar eu de cîmpia mea…

 

 

Cecilia BIRCA

LIMBAJ MINIMAL 

Lunecăm în valul iubirii cu grabă,

Vremelnici delfini ai bucăţii de cer.

Chemarea-ntre noi nu-ntrupează silabă

Iar saltul sincron adînceşte mister!

 

Pe însăşi mai marea – inima noastră,

Goeletă cu pânze de sunet uşor –

E limba secretă, de noi înţeleasă

Lansată la apă cu drept de-autor.

 

Subacvatic, ciudat se naşte, deci, briza

Cu rol de sonar în oceanul de doi

Cuvinte complexe îşi pierd deja miza;

Suspinu-i limbajul minimal între noi!

 

 

Alexandru IANCU

VIS

Mi-am  sprijinit tîmplele

de albul colii de pe hîrtie

şi mi-am visat primul vers.

Fără a-i înţelege  semnificaţia

am luat o sticlă de vodcă

şi m-am dus la Poet

să mi-l  interpreteze.

S-a uitat la mine ciudat

prin ochii lui albaştri,

cînd l-am abordat cu :

– Permiteţi maestre?

– Mie să-mi zici  mă,

ca lui Dumnezeu,

să ne putem apropia

sufletele.

Dacă te-ai ruga

cu Tatăl nostru

vă rog  pe dumneavoastră

să ne daţi şi nouă pâinea

si cuţitul poeziei,

ai primi doar sarea

în ochi.

Acum stai jos,

ştiu de ce ai venit,

notează  repede ca să nu uiţi

după ce ne îmbătăm.

Ceea ce ai visat tu înseamnă

că trebuie să scrii

pe limba tuturor,

fără teamă de cuvinte,

să te înţeleagă şi pădurea

şi urşii din bîrlog.

Nu te speria

cînd vei scrie cuvîntul mor

de criticii flămânzi

de sângele tău tânăr

care-ţi vor sări la beregată

să vadă dacă eşti

cu adevărat pregătit

de moarte.

Nici de viaţă  nu ai fost

cînd ai ieşit gol

din pîntecul mamei tale.

Să scrii natural

ca o respiraţie,

să se regăsească în tine

deopotrivă aerul şi păsările.

Ignoră curioşii

care atunci cînd vei descrie

singurătatea cuvântului

prin cîntecul ermetic al  cucului

vor veni să te întrebe cu cine?

Şi cel mai important,

atunci cînd nu plîngi,

să taci mult în poezia ta,

ca să te înţeleagă şi pietrele.

 

 

Cristiana ILIUŢĂ

ÎNCĂ O PRIMĂVARĂ

Răscruci de anotimpuri mă-ntreabă unde merg,

Ce sunt, ce-am fost, ce gânduri mai am vieţii a spune

Şi ce iluzii moarte aş mai putea să şterg,

Iar dacă  stele cad, ce vis îmi mai rămâne…

 

Mai rătăcesc în toamnă, în clipe de visare,

În gândurile mele au ancorat poeme,

Rupând zăgaz în suflet, dând versului culoare,

Curgând ca un izvor, ce-n colţ de stâncă geme.

 

Aş ruga Universul să îmi mai dea, o dată,

O sfântă primăvară, să-i simt fiece floare,

Aş  şti să-nvelesc muguri, în palme, sfărâmate

Aş ţine lacrima-ngheţată şi ultima ninsoare.

De  m-aş mai naşte iar, aş zăvorî lumina,

Aş şti ce e răbdarea, în inimă mi-aş face sfânt altar,

Aş strânge-n palme, rouă,s-o pun la rădăcina

Copacului, care-ntre alb şi negru îmi va fi hotar.

 

Şi de n-aş mai putea să am încă o viaţă,

M-aş înnoi, prin rugă, la început de timp,

Să simt surâsul cald din orice dimineaţă,

Să gust îngemănarea din orice anotimp.

 

Aşa cum nu pot pune zăbrele unei flori,

Nici albatroşi albaştri, în colivii să-nchid,

Iar vântului, de-adie, nu pot să-i smulg fiori,

Nu pot o altă cale, acum, să mai deschid.

 

 

Oana FRENŢESCU

NINGE ALBASTRU

Ninge albastru pe veşnica rană,

sângele a uitat să mai cânte,

mersul e tot mai rărit,

secundele se-nvîrt rotund

murind în eternitate.

Pe hîrtia cu mirosul cald

cuvântu-i clădit fără umbră,

un vers răsturnat rămâne nescris,

mai mult de atât el pare că plânge.

Afară e rece şi-i frig,

pereţii sunt murdari de întuneric

mai bine dorm pe umărul tău

respirând odată cu tine,

tăcerile mor şi visele vin,

deodată e cald şi e bine.

 

 

Negru OPAC

POEM-FANTOMĂ

Pe sîrmele de rufe din balcoane, întuneric.

În baie, între spuma de ras şi apa de gură, întuneric.

Întuneric pe stradă,

pe monitoare,

pe buzele tuturor, întuneric.

Astăzi  nu se aprinde nicio lumină.

O tânără găteşte

o bucată de carne imaginară

pentru iubitul imaginar.

Părul nu îi stă aşa cum şi-a dorit pentru întâlnire.

Cît fierbe carnea

scurtează din şuviţe

în întuneric.

Un puşti fură din cutia milei în întuneric.

Preotul pîndea în întuneric.

Cînd la Vaslui

o femeie a fost bătută şi violată,

unii dintre noi  au spus întuneric“

şi l-am simţit prăbuşindu-se în noi.

Acum fiul ei

învaţă despre lume

muşcînd din lucruri,

devine bărbat hrănindu-se cu o bucată

de carne imaginară,

gândindu-se la femeia care se face frumoasă pentru

el în întuneric.

 

 

Maria-Ileana TĂNASE

ALTOIRE

Cuvintele au amorţit sub talpa timpului

şi pe sub porţile nopţii,

gândurile sălbăticite,

scormonesc până ajung,

acolo, unde foşnesc fără restricţii,

un fel de ,,poiana lui Iocan”.

Dar şi-n vara asta gândurile se iubesc,

iar cămaşa tăcerii, încă,-n trend,

şi-a desfăcut nasturii, coloraţi-n roz,

doar prin poeme,

drenaj de inima albastră.

Pe ghimpii întrebărilor,

din primăvara cu verde-ncărunţit,

i-am altoit… sunt bonţi, nu mai străpung

cearceafurile minţii, chiar dacă,

privirea mea în somnul tău se scaldă…

doar cotele viselor sunt în scădere.

 

Steluţa CRĂCIUN

MARE NOSTRUM

Doarme-n nisipul argilos, sărată,

o mare scufundată-n vechi tărâmuri,

spirala calcaroasă de-şi arată,

tu la ureche cîntecul îi murmuri.

 

Pe stratul gras, acoperind istorii ,

în mări de aur, somnul coace macul,

pe maluri, pîinii albe, peremptorii,

atrag perfid şi-adorm pe veci gîndacul.

 

Când eşti copil şi scormoneşti în joacă,

mai dai de-un ciob înscris – sau ţi se pare,

îl ţii o zi, apoi îl pierzi – ce dacă?

pământu-i plin de semne sub picioare!

 

Verigă prinsă-n lanţ de redundanţă,

cu locul tău dezvolţi afiliaţii –

eşti liniştit şi eşti în siguranţă:

te protejează larii şi penaţii.

 

Viorel CRÂNGAŞU

COPACUL GEAMĂN

Mi-am lipit tâmpla de tâmpla unui copac geamăn

Să privim cerul lungiţi

Din ochii lui orizontul fugise

Din ochii mei nu dispăruse nimic

Prin venele lui zvâcnea oxigen fără factură

Prin venele mele nu zvâcnea nimic

El avea  deasupra o coroana imensa de cerb verde

Eu aveam deasupra o stea căzătoare…

 

“Ştii frate Cain” mi-a şoptit copacul ”

e pentru prima oară când văd cerul lungit

ca voi oamenii, asta înseamnă că am devenit şi eu om!?”

 

 

N-am ştiut să-i răspund

Speriat

L-am lipit la loc de pământ şi de cer

Apoi am fugit, l-am lăsat

Singur

În Pădure…

 

Evelyne Maria CROITORU

CU SUFLETUL LEGAT LA OCHI

Cu sufletul legat la ochi alergam,

Căutând înfrigurat

Să cuprind distanţa dintre

Tu şi eu.

Ştiam că neînţelesuri târzii,

Se vor ruga la aerul desfrunzit

Şi se vor îngropa în timp.

Îmi scăldam înţelesurile

În tine,

Şi tainele şi visele,

Iar apoi îşi sugrumam ecoul…

 

Cu sufletul legat la ochi alergam.

 

Pipăiam vibraţia setei de tine

Încinsă, şopteam ţipete,

Mingi de foc.

 

De ce îşi îngropi sufletul?

De ce nu mă mai poţi cuprinde

În mirosul albastru,

Al cerului

Şi mă laşi, străină, inimii mele?

 

Mihai MERTICARU

SONETUL LUI ADAM

O simt în preajmă şi aud dulci şoapte,

Dar nu văd măcar o umbră prin aer,

Deşi cu păru-i lung ades mă-ncaier

Şi-mi pare că lupt cu-a vrăjilor noapte.

 

Torc multe întrebări din albul caier,

Dar,încă, răspunsurile nu-s coapte.

Eu cred că-n piept îmi bat inimi vreo şapte

Şi nu-nţeleg ce-i cu atâta vaier.

 

Iau totuşi hotărârea epocală:

Imensul gol din univers să-l astup,

Chiar dacă cere prea multă migală.

 

Astfel, încep spectacolul de gală;

Nu stau mult pe gânduri, în două mă rup

Ca să-i fac rost şi Evei de un trup.

 

Eugen BARZ

LIBER

în oglindă ridurile

stau semeţe sub lentilele groase

părul meu alb curat

mîndria mea

uniforma ca de elev

îmi oferă aceeaşi emoţie

briciul vieţii nu-l simt

sunt un fost un elev silitor

învăţ dragostea

printre copacii cu rod

şi potecile sterpe

dezordonat

dar biruitor

cu un magnet sub coasta stângă

să vă atrag

ca pilitura de calitate

evaluez îngăduitor prieteniile

şi dezamăgirile

zburdalnic printre tractoarele copilăriei

praful bărăganului şi pulberea de aur a bisericii

castel pentru mine,

prizonier nevindecat