…Era o excelentă şcoală de croitorie cursul meu cu deviza clasică „Le style c’est l’homme”, unde am învăţat să croiesc fel de fel de haine, să le repar şi să le scot petele; dar unde niciodată n-am aflat anume pentru uzul practic ale cui sînt acele minu­nate şi deosebite veşminte; şi, necunoscînd muşte­riul, se-nţelege că n-am învăţat nici cum se ia mă­sură. Am învăţat croitoria fără a mă gîndi o clipă că este o artă al cărei scop ar fi să îmbrace trupul cuiva.

Aşa, cînd am ajuns şi eu calfă şi am voit să lu­crez pe seama mea, cînd mi-a venit şi mie un muş­teriu, o idee, să-mi ceară o haină ca să se poată prezenta în lume, am pus mîna, aiurit, în grămada de veşminte şi am trîntit în capul blond şi buclat al unui copilaş de prinţesă o mantie largă de pelerin nespălat, în spinarea unui arlechin şui, o largă pur­pură imperială, iar pe umerii mîndri ai unui tînăr Cezar, o cazacă pestriţă de paiaţă cocoşată.

Şi le-am dat drumul în lume aşa, şi lumea, care judecă pe oameni după veşminte, cum spune înţe­leptul Nasr-ed-din-Hogia, a dat de pomană copila­şului prinţesei, s-a prosternat înaintea arlechinului, iar pe tînărul meu Cezar l-a fluierat şi huiduit!…”

– „Îl prinde sau nu-l prinde – iată două expresium populare româneşti foarte ciudate, în cari în­cape tot înţelesul frumosului…

…Aşa e şi-n arhitectură, aşa şi-n muzică. înşiră cit pofteşti colonade după colonade; aşază-le deasupra domuri şi domuleţe; îngrămădeşte pretutindeni de­coraţii; întrebuinţează zece contrabase, opt trom­boane, patru tobe mari şi patru sute de voci – de­geaba, dacă nu te prinde.

Așa e și-n literatură. Toarnă sute de mii de versuri ori de rînduri în proză; cîntă toate stelele, luna, soarele, patimile, nimicnicia, eternitatea – degeaba, dacă „nu te prinde…”

– S-o luăm, aşadar, liniştit, băbeşte.

Mă rog, ce este o operă de artă?

…O picătură de rouă ce cade din înălţime reflectă din pereţii ei tot văzduhul; ceea ce e fără margini în afară, se adînceşte înăuntrul ei, afundîndu-se iar fără margini. Aşa e sufletul omenesc, o oglindă…

…Atîta trebuie oglinzii: să aibă darul de a re­flecta; încolo, fie sferică, fie tăiată ca diamantele-n faţete, fie achromă sau colorată în orice chip, ea îşi va păstra mereu un mod acelaşi de oglindire; tot­deauna va fi un chip constant de raporturi între ce şi cum se oglindeşte.

Care va să zică, aflîndu-ne în faţa unei opere de artă, ceea ce ne importă e să vedem: există într-însa echilibrul acela, acel chip constant de rapor­turi între ce şi cum e oglindit?”…

– „A crea – a apuca din haosul inform elementele brute, a le topi împreună şi a le turna într-o formă, care să îmbrace ol viaţă ce se diferenţiază într-un chip absolut hotărît de tot ce nu este ea – aceasta este puterea naturii şi a artistului.

Şi această putere, la artist o numim talent”.

– „Talentul este deci puterea de expresivitate o au îndeosebi unii, pe lîngă iritabilitatea ce au toţi”.

– „Cu toate astea, daţi-mi voie să vă spui ceva care de mult îmi stă pe inimă. Mai totdeauna s-a luat la noi pasiunea drept talent. Aşa, de pildă, cu­tare băieţoi, de prea mult somn palid şi cu ochii în fundul capului, puţin cam sărit, pentru că, tot studiindu-şi chipul în oglindă, într-o zi i s-a părut că are în obraz ceva cam aşa din trăsăturile lui La- martine, suferă grozav de patima poeziei. In toate dimineţile şi serile, în pat, la masă, pe stradă, în tră­sură, în cafenea, în prăvălia lui Sutzian, încercîndu-şi o pereche de ghete, în locuri publice şi pri­vate, el are condeiul de plumb gata a-şi aşterne pe carnet, fără voia lui Dumnezeu, apropos de fiecare ocaziune, cîteva strofe pline de dulceaţă. Se scoală dimineaţa; slujnica îi aduce de spălat; e frumuşică; el o priveşte, lasă săpunul din mînă şi-i trînteşte un sonet dulceag, care, după ce face omagii daru­rilor fireşti ale slujnicei, culminează cu versul:

„Dar ce folos, iubito! Păcat că eşti servantă!!!”

(„E estetic, fiind natural şi logic”… Deşi… „Ceea ce se numeşte le coup de foudre – dragoste ca trăsne­tul – se explică, mai mult decît la oraşe, la ţară, unde nu se pomeneşte încă de paratonere…”).

…Iese din casă şi, trecînd pe bulevard, fireşte trebuie să-l ia pe Mihai Viteazul la refec: Strofe la marele Mihai cel mare. Dacă merge seara la ca­fenea şi se înfierbîntă de discuţiuni politice, stro­pite cu bere, în furoarea lui, aici, pe loc, dăruieşte posteritatea cu o bucată aleasă: La ţeara patria şi mamă dulce şi iubită. Pe fiece zi, face cîte cinci bu­căţi. Socotiţi şi vedeţi că pe an, dacă Pythagora me­rită crezămînt, produce cîte o mie opt sute doua zeci şi cinci.

Dar talent!…

Critica a găsit cu cale că băiatul merită un jeţ în Parnas, lîngă al lui Alecsandri, decanul din partea locului; şi publicul a rămas uimit de solemnitatea faptului recunoscînd, fără să se ştie Cam de ce era vorba, că… Critica are dreptate.

Şi închipuiţi-vă că nu s-a găsit pînă azi nimeni care să facă critica Criticei, şi să ţi-o ia la frecuş ţeapăn, şi să-i tragă o învîrtitură să pomenească şi morţilor.

Am să mă gîndesc d-aproape la asta şi poate să le-o trag chiar eu”…

„Dante a fost un pasionat nebun de politică… răzvrătitor; amestecat în oribilele războaie ale anar­hiei italiene; bătut_; fugar din cetatea lui prin munţi şi cîmpii? gonit din „ingrata” lui patrie, pe care ajunge s-o blesteme; oploşit de pomană la vrăjma­şii ei! („Ai să vezi numai ce acră ţi-e pîinea altuia şi ce greu e să sui şi să cobori scările lui!”); mort şi îngropat în pămîntul… „altuia!”.

…L-a împiedicat asta să lase ce-a lăsat în urmă-i? Ba, dimpotrivă… Fără atîtea necazuri, _ tăvăleală şi îndîrjeală, nu lăsa ce-a lăsat spre gloria patriei lui şi spre onoarea omenirii”.

«Să presupunem că Eminescu (…) ar trăi şi ar veni să spună (…):

„Pînă mai deunăzi stăm deoparte şi mă uitam cu dezgust; dar, încetul cu încetul, dezgustul s-a prefăcut în durere, într-o durere ce parcă nu mai încape în versuri, încît încep să mă întreb dacă e o datorie să intru în luptă…

„Ce-aş putea să-i spun?… să-l povăţuiesc a-şi în­ghiţi durerea şi a nu încerca uşurarea ce-i pare omu­lui (ca şi mie) că şi-a găsit-o? Cum, adică? De hatîrul meu, pentru a-mi da versuri care să mă amuze pe mine cînd am vreme de pierdut, să renunţe el la irezistibila-i pornire sufletească, la îndemnul stri­gător al conştiinţei sale revoltate?»…

…Şi doar literatura şi arta n-or fi avînd pretenţia

să fie la noi nişte decoruri… pentru luxul vieţii noas­tre moderne”.

„Cînd, afară în lume, la lumină, sună trîmbiţe de bătălie, să stai să faci în umbra odăiţei tale jocuri de „pacienţă” – asta e treabă de babă surdă, un bărbat în putere…”

„Artistul trebuie să fie bărbat – muzele femei”.