În pofida aparenţelor, Constantin Cubleşan, un critic şi istoric literar cu o activitate prodigioasă, nu scrie în volumul său de versuri, În marea dezordine a lumii (Edi­tura Junimea, 2017), o poezie religioasă, în felul aceleia din căr­ţile lui Bartolomeu Anania, Daniel Turcea, Ioan Pătraş, Paul Aretzu, Ioan Pintea, Marcel Miron sau Gheorghe Simon; lirica „seninului” critic e, mai degrabă, o meditaţie asupra condiţiei umane de aici şi acum, o „cronică a vieţii noastre”, cum spune în Scriem cum scriem…, în aşteptarea resemnată a Apocalipsei, iar Dumnezeu este marto­rul (încă) tăcut al monologului unei fiinţe bîntuite de neliniştea creată de pedepsele date de El unei omeniri care „se păcătuieşte”: invaziei lăcustelor din Egiptul Vechiului Testament, i se adaugă, azi, tornadele, uraganele, incendiile, cutremurele, seceta, huruitul blindatelor, într-o vreme cînd osia lumii se învîrte anapo­da: „Ce s-a-ntîmplat, oare, de s-au ridicat apele oceanelor/ şi-au inundat plajele, pustiind în urma lor totul?/ S-au dezlănţuit vînturile, din patru zări, uragane…/ Tornadele şi-au înălţat stîlpii de aer pînă pe nouri;/ mari incendii mistuie păduri, cît cuprinde zarea;/ cutremurele prăbuşesc din temelii oraşe ce păreau veşnice…/ Iar acum, numai invazia asta de lăcuste ne mai lipsea!/ Vin de pretutindeni, de peste mări şi ţări, cohorte…/ Trec peste graniţe, peste ziduri, peste orice oprelişti./ Zumzetul zborului lor asur­zitor./ Hămesite, devastează cîmpurile,/ ronţăitul tulpinelor de po­rumb e agresiv/ ca huruitul blindatelor de luptă…” (Lăcustele).

Constantin Cubleşan îşi subintitu­lează cartea La taifas cu Ziditorul; într-o atmosferă deceptivă ca­re nu e încă distopie, poetul stă de vorbă cu Dumnezeu, în felul în care o făcea omul Vechiului Testament, într-un mod colocvial, uneori, cu extensii eseistice, spre deosebire de omul Noului Testament, care vorbeşte în gînd cu El, dar se rosteşte, în cuvintele şoptite ale rugăciunii, în faţa icoanelor; în taifasul cu Ziditorul din În marea dezordine a lumii, Constantin Cubleşan abordează tot felul de teme ale lumii contemporane – încălzirea globală, poluarea, emigraţia, schimbările climatice, depopularea, perfecţiunea/ imperfecţiunea Creaţiei, ruinarea oamenilor în răutate, ură, lăcomie, ca într-o al­tă Sodoma, în lucrarea celui ce „şi-a băgat coada” –, într-o tonali­tate adesea soresciană: „Pe vremuri/ aveai obiceiul, Doamne, de umblai pe pămînt/ cu Sfîntul Petru alături, ca doi călători oarecare./ Mai trăgeai cu ochiul într-o parte,/ mai ascultai cîte o vorbă, pe ici pe colea,/ unii îţi dădeau de pomană/ neştiind cine eşti/ iar tu îi răsplăteai cu peste măsură./ Altora Le cereai o coajă de pită/ sau un bănuţ de aramă/ anume spre încercare/ aşa că, într-un fel sau altul,/ luai seama la ce se mai întîmplă pe la noi,/ la ce fel de oameni s-au prăsit/ de pe urma celor pe care i-ai alungat/ afară din grădinile Paradisului./ Şi era bine, Doamne, că stăteai/ cu drepta­tea pe-aproape./ Dar, acum, Te-ai înstrăinat rău de tot/ ori, te pomeneşti c-ai îmbătrînit şi Tu/ şi Te dor şalele şi picioarele/ de nu mai poţi umbla pe jos/ prin colbul drumurilor asfaltate/ şi hăr­ţuite sub roţile atîtor maşini puturoase…” (Aveai obiceiul). Izgonită din Eden, părăsită de un Dumnezeu înstrăinat care nu mai are „obiceiul de a coborî printre noi”, pelerin pe o cale care duce spre nicăieri, căutînd zadarnic ţinutul Raiului pe care „oricum, nu-l mai recunoaştem decît în vise”, fiinţa se caută într-un alt timp-spaţiu, de după Apocalipsa aşteptată şi Judecata ce va veni, fără îndoială: acest loc al unei noi geneze, în-fiinţat fără trufia ere­tică de a se substitui Creatorului însuşi, poate fi de-acolo încolo, cum spune pelerinului părintele Damian, personajul liric din la Judecata de Apoi sau, poate, apa cea lină a unui pîrîu răcoros unde călătorul să-şi „stîmpere” tălpile bătătorite prin colbul anilor și în crăpăturile pămîntului pustiit de pedepsele aplicate oameni­lor de azi care se păcătuiesc asemeni celor din cetatea lui Lot şi a Sarei: „Și, uite-aşa, s-a făcut seară./ E tîrziu. Soarele a scăpătat./ Umbrele înaintează de pretutindeni/ şi tot mai slab se vede drumul/ ce duce unde duce/ printre păduri şi poieni,/ printre oraşe şi sate,/ printre prieteni şi duşmani/ încît te simţi/ mai singur de cum ai fost/ tot înaintînd pe drumul ăsta/ de-a surda./ Măcar dacă am şti că acolo/ e cu adevărat odihnă/ şi linişte/ şi că nimeni nu te mai ceartă/ că ai greşit şi cînd n-ai greşit/ şi că îţi vei găsi un loc/ unde să te poţi aşeza/ lîngă un pîrîu răcoros/ în care să-ţi stîmperi/ tălpile bătătorite prin colbul anilor/ tot mergînd înain­te/ aşa cum ţi-a fost rînduiala…/ Dar, iată, de-acum se-nnoptează./ Și pînă la apa cea lină/ Dumnezeu ştie cît a mai rămas…” (E tîrziu).

Într-un taifas atoatecuprinzător, unde se vorbeşte despre temele grave ale unei societăţi globale, dar şi despre dialogul cu orbul ascuns în „crăpăturile munţilor”, amintind de orbul de pe pietrele Nordului al lui George Vulturescu, în metafora vederii, a iluminatului care vede ceea ce nu vede privi­rea ce patinează pe deasupra lucrurilor, poetul lasă loc umorului discret, de bună calitate, cum se întîmplă în admirabilul poem Îngerul, dar şi unor motive care se circumscriu liricii ardelene a rădăcinilor; numai că peisajele „din inimă”, din „cîmpia mănoasă a Tran­silvaniei”, se surpă, şi ele, asemeni lumii, în pedepsele date de Domnul, în „ne-rod”, atacate de ftizie, în culorile „crude ale pus­tietăţii”, neputinţei şi nepăsării, cu sate „amorţite” şi oameni înfricoşaţi „în vremuri piezişe”, în agonie, pe cîmpurile cu maci unde „bălteşte sîngele unei istorii colcăite şi nelucrătoare”. În poeme precum Cîmpul cu maci, Constantin Cubleşan scrie o poezie a rădăcinilor pierdute, moarte, din satul transilvan, rămas doar în „cămările sufletului” pentru că, iată, mireasma „satului bătrânesc” din alune şi nuci, „fructele sărace de la noi de la ţară”, se risipeşte, şi ea, între discoteci şi buticuri: „În fiece toamnă mi-aduc de la ţară/ o desagă plină cu alune şi nuci./ Aroma lor dulceag-amăruie/ se instalează în cutia apartamentului de bloc/ aido­ma unui duh arhaic al locului/ amintindu-mi trecuţii ani ai copilăriei/ cînd hoinăream fără griji/ prin desiş de aluniş/ ori mă tolă­neam lenevos, ca dulăii,/ sub poala bătrînilor nuci din livadă/ strecurînd, ca-n vis, printre gene/ tremurul frunzei ce se-ofilea/ şi-ncepea, tăcută, să cadă.(…) Alune şi nuci/ pînă mai pot aduce de la ţară/ e încă semn bun./ Dar, cine ştie? Chiar mîine poate/ copa­cii şi pomii vor fi doborîţi/ şi vînduţi pe un preţ de nimic/ la me­zatul occidental/ unde ţăranul român, săracul,/ n-are preţ şi nici căutare…/ Alune şi nuci/ e tot ce ne-a mai rămas/ în cămările su­fletului/ cu fiece toamnă mai sărăciţi/ şi mai singuri/ în lumea as­ta dezrădăcinată…” (Alune şi nuci).

Mătușa Maria dintr-un poem care i  se dedică și două fantasme, de dinainte și de după vremea pedepselor  – fata cu părul albastru, dintr-o  poveste lirică scăldată într-un erotism discret și femeia în straie cernite din cimitir, „ca un fel de avertisment” al sfîrșitului unei lumi sub secetă, incendii, cutremure și invazia lăcustelor – sînt figurile poetice care animă un spaţiu devitalizat, prăbuşit în ruină şi deriziune, pe care Constantin Cubleşan îl de-scrie în taifasul său cu Ziditorul, pentru a-1 corecta ori, poate, pentru a-1 recrea: cît mai e timp şi dacă ni se îngăduie.