Dragoste, moarte şi singurătate[1]
Lirica poetei scandinave Tua Forsström (n. 1947)
Într-o seară de octombrie am vâslit în largul lacului
Vântul bătea tare şi valurile duceau înspre insule
micuţa barcă din fibre de sticlă împrumutată mie de Lasse
Voiam doar să înec peştii aceia
Mi-e atât de dor de tine
Totul era uşor ca o coajă
se întuneca iar eu nu eram legată de nimic
Rândurile de mai sus sunt extrase din volumul En kväll i oktober rodde jag ut på sjön (2013), versuri caracteristice pentru întregul univers liric al poetei Tua Forsström. Este mereu târziu în poeziile sale – sfârşitul zilei, al anului, al vieţii… Este frig, întuneric, vânt şi ploaie. Tristeţea şi absenţa – dorul, am putea spune – zac aici pe fundul fragedei ambarcaţiuni. Versurile par să surprindă, în cuvinte obişnuite, o întâmplare trivială. Asta până la un punct. Până în clipa în care din sânul obişnuitului irumpe o zare misterioasă. Ceva nu este la locul său, aici! Tabloul este incongruent şi lipsit de logică.
Mai întâi acel Allt (= totul) care pare să se desprindă de context pentru a desemna altceva… poate o situaţie existenţială anume, şi nu barca de pe lac. Apoi, eul poetic vâsleşte pe lac pentru a îneca nişte peşti! Peştii au fost târguiţi la piaţă şi păstraţi o vreme în congelator; acum sunt morţi. Ce rost are să fie înecaţi în apa rece a lacului?, se poate întreba cititorul. Apa este unul dintre elementele naturale esenţiale în poezia autoarei. Aici aş remarca un detaliu – superficial, desigur, dar – care merită a fi semnalat cititorului român. Numele ei este compus din două silabe care, amândouă, desemnează un curs de apă: fors (torent) şi ström (curent).
Născută la Borgå, în Finlanda, Tua Forsström este considerată cea mai importantă scriitoare în limba suedeză din patria sa. După terminarea studiilor de literatură, filosofie şi psihologie socială la Universitatea din Helsinki, a lucrat, între anii 1972-1992 ca redactor la o editură. De atunci încoace s-a consacrat carierei scriitoriceşti, cu normă întreagă, cum s-ar spune. În afară de poezie, Tua a mai scris piese de teatru radio şi de cameră, texte revuistice şi de cabaret, ba chiar şi un oratoriu şi o cantată. A debutat cu placheta En dikt om kärlek och annat (O poezie despre dragoste şi altele, 1972) urmată de o lungă serie de cărţi, publicate într-un ritm relativ constant. În 1999 a fost numită profesor universitar la Academia de artă. În prezent locuieşte la Helsinki. Tua Forsström este cel mai premiat poet finlandez din generaţia sa. Poate că singura distincţie care îi mai lipseşte din colecţie este premiu Nobel. Poeziile ei au fost traduse în peste treizeci de limbi. Cu toate acestea, nu am cunoştinţă ca, până acum, să fi fost tălmăcită şi în româneşte.
- Cu ironia ca antidot la durere
Cartea de debut a poetei este marcată de spiritul timpului, după radicalizarea din anii 1960, când se cerea ca poezia să fie angajată şi corect orientată politic. Poeziile sunt pliate pe realitatea de zi cu zi, dar în tonul lor se disting adesea nuanţele parodice – melanj ce va deveni o constantă a întregii sale creaţii ulterioare. Reacţiile de întâmpinare, deşi pozitive, nu a fost copleşitoare. În volumul Där anteckningarna slutar (Unde notaţiile se termină, 1974) Tua Forsström recurge la procedeul colajului pentru a realiza un contrast între propriul său text şi regulamentul de funcţionare al Departamentului de internaţi al Ministerului Justiţiei. Cele două tipuri de texte sunt plasate alături, fără ca autorul să emită vreo sentinţă; cititorul trebuie să formuleze, el singur, propriile sale concluzii.
Abia odată cu publicarea volumului Snöleopard (Leopard alb, 1987), Tua Forsström s-a afirmat cu adevărat. Repertoriului său de tehnici poetice, i-a adăugat acolo lirica rolurilor şi dialogurile fictive cu personalităţi contemporane sau dispărute. Aşa este de exemplu o scrisoare adresată lui Marylin Monroe prin care îi solicită prietenia, deşi aceasta era dusă deja într-o altă lume.
Poeta are unele asemănări cu Katarina Frostensson (despre care am scris în numărul din vara lui 2014). Ca şi la aceasta, experienţa feminină este tratată ca o rană. La Frostensson ea este adesea dezgustătoare, în timp ce la Forsström ruptura, deşi zugrăvită în nuanţe triste, este mai degrabă frumoasă:
Man sträcker mot sin älskade en Întinzi spre iubitul tău un
bild, ett antagande om chip, o prezumţie despre
sig att transformeras till sine bună de transformat în
den älskades bild av bilden. chipul imaginii iubitului.
Tag mig med. Jag vacklar Ia-mă cu tine. Mă clatin
under svanens tyngd. sub apăsarea lebedei.
Şi în aceste versuri, ca şi în ansamblul operei sale, este remarcabilă abilitatea poetei de exprima aspecte ale prezentului în toată complexitatea şi ambiguitatea lor. Nu altfel este surprins prezentul în culegerea Efter att ha tillbringat en natt bland hästar (După petrecerea unei nopţi printre cai, 1997). Volumul este constituit din 26 de poeme concepute ca un fel de scrisori adresate – cele mai multe dintre ele — regizorului rus Andrei Tarkovsky. Colajul de citate din diverse texte literare emană o muzicalitate aparte, în ciuda atmosferei reci pe care o descoperă cititorul odată intrat în lumea poetei. Unul dintre poeme, spre exemplu, începe astfel:
Snön yr över innergårdens rosor.
Tog inte stövlar och halsduk med, bläddrar
i böcker, vet inte vad jag skall göra av allt ljuset! …
Zăpada se-nvolbură peste trandafirii din curte.
Nu mi-am luat nici cizme nici fular, frunzăresc
cărţi, nu ştiu ce să fac cu toată lumina! …
Senzaţia de efemer şi de singurătate din aceste versuri nu poate fi ignorată. În acelaşi timp, poate fi sesizată şi o anumită doză de umor foarte fin strecurată în mijlocul tristeţii.
Mutând privirea spre un alt aspect al poemelor lui Tua Forsström se poate constata prezenţa constantă a animalelor. Iepuri ţopăie peste câmpuri, urşii se îndreaptă spre vizuina lor, lupii urlă la luna plină, elanii îşi leapădă coroanele… Animalelor specifice faunei scandinave li se adaugă şi vietăţi exotice precum leopardul alpin ce-şi urmăreşte prada la şase mii de metri altitudine, peşti de mare adâncime, cu ochi negri şi lucioşi etc. Nu este vorba de animale menite a popula o lume idilică; ele au menirea de a reprezenta deopotrivă spiritul libertăţii şi şubrezenia vieţii.
- Cu lumina împotriva întunericului
De la notaţia extrem de concretă şi, nu de puţine ori, impregnată de critică socială, din volumele de început, poezia lui Tua Forsström evoluează tot mai mult spre abstract şi reflecţie existenţială. Sclipiri aproape magice se revarsă din poemele sale. A încerca să descopăr elementele care generează această magie, ar fi o întreprindere fastidioasă. Poate că este senzaţia unităţii indisolubile dintre lumină şi întuneric, dintre obişnuit şi necunoscut, poate că este creată de proximitatea lumii palpabile cu cea transcendentă. Cât despre mister, el este adesea asociat cu o durerea, o durere însă evidenţiată nu prin tânguire, ci prin cultivarea ei.
Tua Forsström a subliniat chiar ea, cu diverse prilejuri, că scrisul său porneşte de la dramatice experienţe existenţiale. Una dintre aceste situaţii limită este, fără îndoială, absenţa iubirii — temă centrală în creaţia autoarei. Absenţă generatoare de suferinţă precum cea care guvernează şi cel de-al unsprezecelea volum al său, Într-o seară de octombrie am vâslit în largul lacului. Există acolo un poem celebru şi des citat în eseurile despre literatură ale criticilor literari suedezi. Îl reproduc în întregime, deoarece este ilustrativ pentru felul în care Tua Forsström ştie să cumpănească lumina cu întunericul. Cimitirul Tenala este titlul faimosului poem:
Snön yr över/ Tenala kyrkogård
Vi tänder ljus för att/ de döda skall vara mindre
ensamma, vi tror att de är/ underställda samma lagar
som vi. Ljusen blinkar oroligt:/ de döda längtar kanske efter
sällskap, vi vet ingenting om/ deras verksamhet, snön yr
De döda tiger som bomull./ En skock tunna barn som
ohörbart tar ett steg närmare/ Ser de på oss uppmärksamt ett
ögonblick: är det för att de/ glömt, eller minns? Snön
yr över Tenala kyrkogård
Neaua fulguieşte/ cimitirul Tenala
Aprindem lumânări pentru ca/ morţii să fie mai mici
singuri, noi credem că sunt/ supuşi aceloraşi legi
ca şi noi. Luminile clipesc îngrijorător:/ poate că morţii duc dorul
companiei, noi nu ştim nimic despre/ treaba lor, neaua fulguieşte
Morţii tac ca bumbacul./ O ceată de copii care
se apropie neauziţi/ Ne privesc atent o
clipă: e pentru că/ au uitat ori îşi amintesc? Neaua
fulguieşte peste cimitirul Tenala
În final, poemul culminează cu un fel de sinteză în care pare că este chiar întunericul cel ce luminează.
Som när man flyger in/ över en stad om natten på
låg höjd: ljusen blir/ motorvägar, fordonens
strålkastare, man kommer/ någonstans ifrån
Snart kör man bil längs en/ väg, ett av de blinkande
ljusen i yrsnön
Ca şi cum ai zbura/ peste un oraş pe timp de noapte la
joasă altitudine: lumini devin/ autostrăzi, farurile
vehiculelor, vin/ de undeva
Curând conduci maşina de-a lungul unui/ drum, una din
luminile care clipesc în viforniţă
Volumul are o multitudine de faţete. Zăpada şi ploaia plesnesc faţa subiectului auctorial în scenă după scenă. Persoanele petrecute din viaţă rămân mai departe în preajmă, durerea şi distanţarea uşor ironică se împletesc… tristeţea şi umorul fac corp comun asigurând coerenţa tematică.
- Cu poezia pe haos călcând
Tua Forsström are o înclinaţie specială pentru redarea fenomenelor concrete ale existenţei cotidiene. Un exemplu luat aproape la întâmplare:
Det är redan oktober och blåser hårt E deja octombrie şi vântul suflă tare
Jag måste köra hem ved Trebuie să duc lemne de foc acasă
Jag måste vrida om nyckeln i låset. Trebuie să răsucesc cheia în broască.
Între realitatea nemijlocită şi sufletul naturii, între imediat şi latura misterioasă a lumii se instalează însă mereu un echilibru; echilibru sesizabil, de altfel, între diverse aspecte ale realităţii. Poezia autoarei suedeze relevă o dramatică şi neîncetată luptă împotriva lipsei de sens, a descompunerii, a distrugerii şi a morţii. Mijloacele şi procedeele care îi stau la îndemână pentru a purta această luptă sunt diverse. E poate, aici, locul să înnod firul lăsat în suspensie la începutul acestui eseu. Iertată-mi fie reluarea versurilor deja citate:
Jag skulle bara dränka de där fiskarna
Jag saknar dig så mycket
Allt var lätt som ett skal
Det mörknade och jag var inte fäst vi något
Voiam doar să înec peştii aceia
Mi-e atât de dor de tine
Totul era uşor ca o coajă
se întuneca şi nu eram legată de nimic
Ce altceva poate însemna înecarea peştilor deja morţi decât o modalitate de a conferi sens lumii ameninţate să-l piardă?! Actul respectiv constituie un fel ritual reîntregitor – ”Din apă, aţi venit în apă vă veţi întoarce” – o modalitate de transgresare a durerii.
Poezia lui Tua Forsström, în întregimea ei, de altfel, poate fi privită ca un ritual. Când fiecare acţiune, fiecare privire aruncată dimineaţa peste lac, fiecare aversă de ploaie ascunde în inima ei o lacrimă de durere, poezia vine în ajutor. Ea este liantul menit să ţină împreună forţe incompatibile precum curajul şi disperarea, visul şi realitatea, lumina şi întunericul, umorul şi durerea, viaţa şi moartea.
[1] © Daniel Onaca