Uneori un volum apărut schimbă complet percepţia despre un scriitor; alteori se revelează o nouă faţetă a personalităţii sale, iluminând portretul deja existent. Astfel s-a întâmplat cu volumul de versuri al Doinei Bogdan-Dascălu, Albastrele semne, apărut la Editura Anthropos.

Stilistician, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific, editor, Doina Bogdan-Dascălu a debutat, în 1981, cu volumul Critica – limbaj secund (Timişoara, Editura Facla), studiu consistent, ce utilizează metoda funcţională în tratarea criticii literare. Au urmat, desigur, şi alte volume de autor: Dicţionar de pleonasme (Bucureşti, Editura Vox, 1997, cu două reeditări), Arta comentariului (Timişoara, Editura Augusta, 2001), Spaţiul meta (Timişoara, Editura Augusta, 2001), Limbajul publicistic actual (Timişoara, Editura Augusta şi ArtPress, 2006). A făcut parte dintre autorii unor numeroase volume colective, cu preponderenţă de stilistică, şi-a pus amprenta pe ediţiile îngrijite ale unor volume în limba română şi germană, a elaborat, în colaborare cu Crişu Dascălu, volume despre epitetul jurnalistic şi gramatica poeziei române.

Explorarea adâncimilor cuvântului a luat o turnură neaşteptată odată cu publicarea volumului de poeme Albastrele semne şi dezvăluirea unui episod de istorie literară: Doina Bogdan-Dascălu a ţinut mult timp ascunse aceste reverberaţii ale reflecţiilor şi trăirilor personale iar, când a hotărât să le facă publice, le-a protejat prin pseudonimul Dan Stoleriu – mărturisire în paginile de început ale cărţii.

Poemele se deschid întru întâmpinarea frumosului ca singur răspuns posibil la spaime şi incertitudini, implicate chiar în geneză: „Plutim/ Sideral/ Prin inimi/ De ceară,// Până când/ Lumânarea/ Deznădejdii/ Se aprinde/ În noi.” Volumul însuşi, ca obiect, se împărtăşeşte din puterea esteticului: versurile sunt dublate de reproduceri de tablouri sau grafică ilustrând, la rândul lor, tema cosmogonică. Cuvintele atent drămuite se aşază cu luare aminte la capacitatea expresivă a vizualului: dacă stelele şi orele curg spre pământ, la fel curg şi versurile, lichefiate precum ceasurile – aluziv pomenite – ale lui Salvador Dali.

Tentarea – sau tentaţia? – marii treceri se realizează prin înregistrarea aparent detaşată a elementelor unui decor autumnal, cu ploaie, vânt, ceaţă, constelaţii aflate în mişcare, drumuri de străbătut, rătăciri pe ape: „corabia îndoielii” sau luntrea goală a unui Caron obosit. Există stele, dar arată coborârea soarelui spre întuneric; păsările se înalţă în lumină, dar latră căţelul pământului şi melcii devoră astre; o „nesfârşită tăcere”, dar oglinzile grăiesc, adăposturi pentru dublu şi căutarea identităţii.

Totuşi, semnele împrumută culoarea tradiţională a speranţei – dobândirea liniştii presupune slovele, urmele-dovezi ale scrisului: „Ceremonios/ Refugiu/ În/ Slovele/ Ursuze.// Departe,// Alte/ Stele/ Coboară-n/ Alte/ Lunecătoare/ Urme.” Mistuirea unui nou Phoenix eliberează litere tipografice: „Simt/ Cum/ Din trupul/ Tău/ Se desprind/ Litere// Și văd/ Plumbul// Pierzându-şi/ Forma// Sub/ Ochi/ Paradisiaci.//

Ocolit, dar fără şovăire, pelerinajul a dus la Carte.