EVRIKA

Un tropot de cal.

Un sunet de ape şi

sparge taluzul-n muget de val

Un dangăt de soare apune

şi clocotul firii

îngenunchează a rugăciune.

Un sîmbure, un bob,

o piatră, un ram, un braţ,

o idee, o tîmplă de om,

carne şi os,

un simplu neuron

în fuga planetei fără repaus

Şi fără revers.

…

Iată punctul de sprijin

care răstoarnă un univers…

 

SETE

Ochi în ochi. Însetaţi de rouă.

Rămîi în gradina inşilor mei.

Rămîi.

Vom adăpa văzduhul cu izvorul,

Şi huma cu ulciorul

beţiilor dintîi.

În simulacre de pahare

şi pirostrii viclene,

ne vom sorbi-n cadenţa

comorilor ce ard

în nopţi de sînzîiene.

Tu, Prometeu

eu roată de fîntînă,

vom înseta văzduhul

cu irişi fecundaţi

în pîntec de ţărînă. Rămîi.

Rămîi izvorul privirilor mele.

Tu, pribeag menestrel,

eu cupa lui de rouă

în ochi de stînjenel.

 

JOACĂ-N NISIP

Puterea lacrimei de dor.

Bob, în scoică perliferă.

Şir de iluzii în coperţi,

şi în clepsidră

călătorii prin stratosferă.

Colb cu pana măturat.

În scoica inimii cerneală.

Joacă-n nisip.

Nişte poeţi

cu găletuşă şi lopeţi,

trudesc la perla ideală…

 

RĂMÎNE ASFALTUL

Pe trecerea timpului

semaforul, în ac de cravată,

stă suspendat între zile şi nopţi

asigurînd pază

o singură dată.

O singură teleportare pe zebră.

Treci speriat, timorat,

cu ochii în patru.

Claxoane, în haită te latră nervos.

Ai ora la doctor, bilete la teatru,

ai trece şi mîine de te-ar lăsa.

acul de cravată dacă n-ar sta

cu susu-n jos.

Nu-i Doamne, o cale

de-un Doamne-ajută pe undeva

să treacă-n voie pietonul

de cîte ori îi pofteşte inima?

 

Pe trecerea timpului

ziua-i roşie în zare şi verde de frică.

De la goană la zbor,

rămîne asfaltul. Nerisipă.

Nemişcat, incolor, inodor, nepăsător.

Rămîne asfaltul.