Cel mai recent volum de poeme al constănţeanului Mircea Lungu, publicat în 2015 la editura Ex Ponto, poartă un titlu care stîrneşte din start curiozitatea: Trenul de marfă. Prima copertă elucidează un pic din mister, deoarece autorul, urcat într-un astfel de tren, priveşte undeva în urmă. Evident, ne întrebăm de ce trenul este de marfă, în loc să fie de călători. Iar răspunsul îl putem intui chiar şi fără să deschidem cartea: poetul a lăsat în urmă oameni şi locuri, iar „marfa” pe care o ia cu el în acest tren sînt amintirile sale. Această călătorie către vămile cerului de pe coperta a patra presupune şi o nevoie firească de intimitate şi identificare cu sinele (nu întîmplător, prima parte a volumului se numeşte „Devino ceea ce eşti”), iar prima confirmare în acest sens o obţinem în poemul „Şi-un copil”, în care poetul ne mărturiseşte că „acesta nu va fi un poem/ de citit în public/ oricît de uman l-aş dori/ şi de povestit celor ştiuţi de mine”.

Aidoma unui psiholog care foloseşte regresia hipnotică pentru a rezolva cauzele unei probleme existenţiale, Mircea Lungu se întoarce în copilărie „pentru a-şi cerne existenţa prin sita semnificativului” (aşa cum spune Gabriel Rusu în prefaţă). Sînt sugestive poemele „Urma unui creion”, „Avionul de hîrtie”, „Aici am copilărit” şi „Semn de carte”, în care poetul îşi lasă sensibilitatea şi sufletul său de copil la vedere. După lectura acestor poeme înţelegem, pe deplin, de ce „eu sînt copilăria,/ partea preţioasă a vieţii tale iar tu, suflete,/ chiar dacă n-ai fi dat drumul/ greierilor în sala de lectură,/ tot vîntul/ care poartă şoimul prin miezul de aer, rămîi”.

Ştim foarte bine că trenul copilăriei accelerează neobosit, fiind flămînd de timp şi distanţe. Şi chiar dacă el ne poartă prin gările unor iubiri sau prin „gările marilor studiouri/ pline de suflecători de mîneci”, lăsîndu-ne să admirăm peisajul viitoarelor nostalgii, tot către depoul fatalităţii se îndreaptă: „locomotivele/ mai au acea curiozitate devastatoare/ pînă la a fi înghiţite, cu tot cu şine,/ de iarba linearităţii/ sau experienţelor temporale,/ semn că nu întinerim în timp ce călătorim/ dar că putem vorbi/ despre vîrsta călătorului”. Aşa că nu putem decît să ne conformăm regulilor şi să deschidem uneori ferestrele unei fericiri iluzorii, ca „să respirăm, prieteni, aerul libertăţii unor comedianţi”. Sau să trăim cu impresia că „Era să fie”, dar tot ce am obţinut a fost „Nimic prea mult” (acestea fiind şi titlurile celei de-a doua şi a treia părţi ale volumului).

Ajunşi la poemul foarte consistent şi inspirat ce dă titlul cărţii, constatăm că intuiţia noastră de la începutul acestei scurte cronici a fost aproape corectă. Poetul ne mai precizează că „- Uite! în spatele tău pare a fi o umbră” sau „un înger”, iar apoi, în stilul vişniecian al personificării poemului din „Înţeleptul de la ora de ceai”, simte că „trebuie să-i fac loc trenului în viaţa mea” sau că „mă hrăneam cu personalitatea acelui tren/ care transporta încărcătura genetică a lumii”. Cu acest poem s-ar fi putut încheia volumul în forţă, în loc să citim „Şi alte 8 poeme” din ultima parte, care nu prea se potrivesc din punct de vedere tematic.

Oricum, Trenul de marfă este o carte demnă de luat în consideraţie, scrisă de un autor serios şi matur, aflat la vîrsta propice a marilor întrebări existenţiale, dar şi la vîrsta călătoriilor care îi poartă sufletul pur şi sensibil pe drumul de fier al imaginaţiei. Îi dorim ca şinele trenului să nu fie ruginite de amare speranţe şi să ajungă acolo unde şi-a propus.