Maria Olteanu, Infinitul singurătăţii,

Colecţia Opera omnia, Tipo Moldova, Iaşi, 2011

Cea mai recentă operaţie de selecţie şi implicit ierarhizare a poeziei Mariei Olteanu, avînd drept rezultat antologia Infinitul singurătăţii, dă seama de coerenţa unui întreg articulat pe cîteva mari teme: poezia şi logosul, singurătatea şi erosul, în sfîrşit, sacralitatea universului şi nevoia de iluminare a fiinţei. Adesea, autoarea încearcă să le aglutineze, într-o textură de sorginte modernistă: „Voi deschide fereastra/ Îngerului din copilărie,// Voi alunga tristeţea/ Şi voi lăsa vîntul/ Să-nvîrtă roata stelelor,// Voi răsfira/ Ramurile cuvîntului,/ Poezia va alina suspinul/ Şi-o linişte albă/ Va năvăli-n odaie” (O linişte albă). Majoritatea textelor din volum seamănă cu această linişte albă  a meditaţiilor Mariei Olteanu: ele se hrănesc dintr-o deplină încredere în semnificaţia esenţială a epifaniilor (fie ele doar propriu-zis poetice!) într-o lume ce şi-a pierdut de mult fiorul religios. A se citi, din această perspectivă, poeziile de o mai scurtă respiraţie, precum Mă-ntreb, Un zeu se plimbă, Poezia I, Poezie II, Singurătate II, Poetul, Timpul şcl. Cînd nu „ascultă cîntecul unei lacrimi”, oprită „la marginea clipei” revelatorii („fiecare clipă e-o sfîntă liturghie”, se declamă în catrenul numit În satul copilăriei), poeta preferă să descrie crîmpeie de real ori să gloseze pe marginea tragismului existenţei, plecînd de la realităţi de regulă urbane, avînd consecinţe percepute drept catastrofale: „Durerea bîntuie ca o molimă/ Şi fluturii mor pe genunchii lui Dumnezeu” (Ne numărăm rănile). După logica metaforizantă pe care i-o cunoaştem din volumul Speranţe sub ghilotină, Maria Olteanu comprimă însă chiar şi dezastrul ontologic în construcţii stilistice acordate mistic. Iată, bunăoară, Tristeţea amplificată expresionist: „Tristeţea/ Îşi întinde aripa peste oraş.// În zori/ O fată s-a sinucis/ Aruncîndu-se de la etajul 10./ La autopsie/ În uterul ei au găsit un înger/ Ce strîngea între dinţi un fir de iarbă./ Sub piele avea tatuate poveşti triste/ Şi-n pieptul ei o pasăre ţipa”. Hotărît lucru, poeta se obstinează a descoperi, chiar şi în solfegiul singurătăţii pure, acea notă transcendentă mîntuitoare…

Liviu Georgescu, Ziua de dinainte, Poezii

prefaţă de Mircea Martin, Colecţia „Biblioteca românească”,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2012

În cel mai recent volum de versuri, Liviu Georgescu dă impresia că refuză cu tărie derizoriul în profitul esenţialului. Chiar şi atunci cînd pare a radiografia „frici mortale” intrate într-o „firească rutină” sau varii tulburări diurne, crescute din drojdia monotoniei – un poem emblematic se şi intitulează, de altfel, Între patru pereţi (convorbiri oarecare) –, poetul nu face altceva decît să ateste iluminări şi să instaureze viziuni. De regulă, iluminări întunecate şi viziuni aspre, contorsionate, hrănite din conştiinţa aşa zicînd elementară a unei captivităţi perpetue. Deloc întîmplător, undeva se detaliază suferinţele unui actant schizoid, căci Sfîşiat de obsesia dedublării demonice şi prin urmare „vulnerabil şi trist, negru de trist”, incapabil „să se roage cu adevărat decît chircit/ peste scînduri,/ în întuneric şi-n cămaşă de forţă”. Probabil că, la rigoare, sumbrul inventar diagnostic din Sfîşiat, acest admirabil poem al întunecării lente, dar definitive a fiinţei, poate avea o justificare medicală. Însă în majoritatea poemelor din carte se detaliază o altfel de patologie a spaimei. Pentru că la baza ritualurilor de esenţă şi uneori şi de coloratură expresionistă stă întotdeauna o patologie a spaimei, indiferent dacă aceasta este pusă pe seama unor alteri stranii ori este asumată de o instanţă auctorială specializată în disecţii şi ecorşee, aşa cum recunoaşte fără echivoc în Jocul de pe o mînă pe alta: „Totul în jur se derulează cu lentoare. Înregistrez totul,/ toate disecţiile pe care alţii nu le presimt. (…) Agăţat de un fir invizibil – o voinţă legănată încă,/ un copil încă viu// în teritoriul interior cucerit turnir după turnir,/ eu, scos cu forcepsul din mine/ din vibraţiile infinit întrepătrunse –, / dureroasă acuitate”. Chiar atunci cînd pare că se epurează de lesturile expresioniste, versurile îşi conservă un fior tragic, pe care îl trec totuşi prin filtrul unei ironii fine, dar mordante. Forfotelile demonice din Exorcism I, sîngerările teatrale din Exorcism II, „drojdiile”, „pîclele”, „gîndurile pîndind din pădurea cu arbori de sticlă”, urletele, „gemetele celor suferinzi”, „ceţurile” şi „potopul de dincolo”, în sfîrşit, „vîrtejurile” din Zile tulburi, El cîntă la flauţii mici, Înălţare, Fără credinţă, Podul sau Nirvana pot fi citite astfel şi ca un avertismente asupra riscurilor po(i)etice inerente „cînd realitatea nu mai poate să se prefacă/ pe ea însăşi,/ cînd sarea se goleşte pe limbă, devenind o grotă/ unde liliecii şi-au făcut culcuş în găvanele scobite/ ale sfinţilor,// cînd cuvintele şi ochii pot vătăma, întuneca,/ pot sparge drojdii şi pîcle din stîncă/ sub care lumea moare încet, pot/ transfuza fiecare lucru cu limfe părelnice” etc. Din fericire, transfuziile poematice marca Liviu Georgescu au întotdeauna efecte benefice…

Virgil Leon, 3,

Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2011

Cel mai nou produs poetic semnat de echinoxistul Virgil Leon stă închis între două coperte negre, pe care cele cîteva informaţii peritextuale par scrijelite, în litere mici şi albe ce anticipează triumful strident al doliului interior. Neîndoielnic, austerul 3 este, în întregime, scris cu cernelurile scrîşnetului, ale repulsiei şi iritării extreme de a fi – verb sinonim  cu a coborî în „bolgiile de pucioasă disimulate-n/ circumstanţe” şi aparenţe. Autorul are, de altfel, o certitudine esenţială: „Dreptul la scîrbă – întîiul”. La o primă vedere, opul constă într-o radiografie a răului nostru cel de toate zilele, din carnaţia căruia ameninţă să crească, monstruos, marasmul existenţial. Anticipîndu-i efectele, autorul îi preferă mîniile violente şi delirurile, apostrofele şi invectiva. Turnate uneori în tipare de sorginte suprarealistă („Ţipătul secţionează obiectele serii,/ cîtimea se mistuie în tremur./ În ceaun sînt peşti ce delirează, atomii/ scuipă pleavă, un căruţaş cadaveric/ te transportă pe-o nimica toată/ pe sărătură”), feliile de viaţă pe care le oferă drept probe ale exasperării alcătuiesc întotdeauna topografia unei nelumi urbane terifiante. Căci în „Negrul, Oraşul, Valea Plîngerii” au loc practic tot felul de crime împotriva umanităţii esenţiale: „Tu, în faţa mea, copiliţă, dormind/ în picioare în toate autobuzele,/ chiuretînd japiţe, bărbierind muribunzi/ – înger al apocalipsei domestice./ Blocul mizeriei, priveşte-l, cîmpul/ de plastic al idilei moderne, haidamacii”. Şi-n această lume  fără retur, pe cant,/ în huruit de glande – hîrca razei, individul e silit să suporte nu numai iadul reprezentat de ceilalţi, ci şi asediul propriei biologii, convertită din semn al fragilităţii extreme într-o alteritate ostilă: „În menghina cărnii eşti, propriul călău./ Instrumentele clinchetesc/ în turnul negru al zilei,/ în focul torenţiale, lumea/ de lucruri te negociază/ în şuvoiul de scîrnă, în halucinaţia/ ce răstălmăceşte, în răul descumpănit/ ce ghirţăie în urmă, printre chiştoace”. Între atîtea „trenţe”, „şuvoaie de scîrnă”, „poşirci”, „cocleli” şi alte „bulboane” mustind de murdărie, se ascund şi cioburile unui autoportret în care se reflectă şi se amestecă, pînă la indistincţie, toate sfîşierile şi rupturile exterioare: „Pensulă ciopîrţită pe retină – noua/ formă de diezmerdare. Acela eşti/ tu – şi imaginile duhnesc./ Mască pe figură, precizie în durere,/ echilibristică vicioasă a infirmităţii/ – damful excitant al capătului”. Estropierea nu devine însă niciodată herb existenţial. Şi nu numai din cauza acestei ascuţite, sîngerînde conştiinţe a sfîrşitului continuu, care îl încadrează pe autorul 3-ului, fără drept de apel, în familia neobacovienilor autentici. Ci şi pentru că, la fel ca maestrul absolut al universului său, Virgil Leon este preocupat de uzura formelor poetice intrate în jocul pe viaţă şi pe moarte al poeziei. Între altele, de tot ceea ce poate deveni un „Text interpolat, retorică boantă, debil/ idiom”. Miza de adîncime a poeziei întunecate din 3 este una pur poietică.

Virgil Panait, Arhitectura cenuşii

Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011

Arhitectura cenuşii, iată un volum cît se poate de reprezentativ pentru posibilităţile poetice ale băcăuanului Virgil Panait. Textele – în general, de respiraţie scurtă – nu sînt intitulate sau poartă, simplu, titlul volumului, plus o notaţie numerică, în cifre romane. Tematic vorbind, diferenţa dintre ele nu este sensibilă, cu toate că organizarea mai riguroasă a fragmentelor denumite Arhitectura cenuşii, I-XXXIII (în majoritatea lor covîrşitoare, ritmate şi rimate) ar putea sugera şi o schimbare de perspectivă auctorială. Între obsesii textualiste mai mult sau mai puţin reciclate, ele ascund cîteva schiţe de portret amar, obligatoriu conţinînd mici ironii nepretenţioase: „Eu sînt un poet straniu/ însingurat şi livid/ ca o icoană exilată urlînd/ într-o catedrală de vid// aşadar ce-ar fi doamnă/ doamnă divină/ să-mi închiriezi un sărut/ pînă la chenzină” – Arhitectura cenuşii (XVIII). În ciuda tonalităţii ludice cvasigeneralizate, o amprentă mai gravă lasă cele cîteva arte poetice tăiate în severe construcţii de semn modernist. Probabil şi pentru că în ele apare o conştiinţă a limitelor – deopotrivă existenţiale şi poetice – care îi face cinste lui Virgil Panait: „Dar iubirea e un templu/ dar iubirea e o vrere/ şi e fardul rece-nlăcrimînd/ şi speranţa cu durere// (P.S.: din lipsă de inspiraţie/ poemul se încheie aici…)”. La fel ca acest fragment de Arhitectura cenuşii (XX), mai multe texte din carte se încheie cu note (auto)ironice despre iluzoriu, efemeritate şi imanenţa literarului, trecute între paranteze şi eventual introduse prin sintagma „nota cititorului”. Ultima construcţie poetică de acest tip este şi cea mai reuşită: „Hei Melani dar cum îţi spuneam/ titlul poemului nu face altceva decît// să excite textul să-l demaşte să-l/ înfieze arenei hipnozei decît să-i limiteze// vibraţia nu face altceva decît să/ sfideze realul substituit al autorului// (nota cititorului: titlul poemului este singur/ viclean şi sîngeră)…”. Nu pot decît să mă declar de acord cu finalul acestei lucide ars poetica: uneori, titlul unui poem sau al unui volum întreg stă, singur, viclean şi sîngerînd, ca mărturie a talentului genuin al unui poet. Dilatarea sau detalierea vibraţiei autentice în versuri „ce din coadă au să sune” poate dăuna grav, într-un asemenea caz, răbdării cititorului…