Carmen MĂCELARU

 

Percepţii

În preajma ta mă port ca o sîrmă ghimpată, te înconjor o dată, de două ori

Mă asigur că vei rămîne cu mine în ţarcul aceleiaşi poveşti
Ne continuăm unul altuia propoziţiile, ridurile, liniile din palmă
Paşii mei întîlnesc paşii tăi cu zgomot de pahare brumate

 

În preajma ta vin la adăpat cumva cu frică, cu ochii mari în stînga şi-n dreapta
Setoasă ca în preajma unui rîu în savană, niciodată nu ştiu ce fel de capcane
Ai pus sub piele, plonjez ca un cormoran în iubirea de pe fundul toracelui

Cuvintele date prin sîngele tău cresc mai mult, lucesc, capătă alte sensuri

În mod consecvent scot acest lichid din tine ca atunci cînd eram mică
Şi-i scoteam bunicii o găleată cu apă la prima oră a dimineţii
Mai întîi îmi vedeam chipul reflectat, apoi ea bea din licoarea asta

Şi întinerea, întinerea, aşa se întîmplă şi acum în preajma ta
Răspîndesc miros de utopii, sînt un stol de cocori trecînd pe foaia albă
Îl poţi împrăştia oricînd, iar cenuşa, cenuşa e făcută din particule vii

În preajma ta mă port ca în faţa unui cîmp deschis, nu mai am repere
Nu mai am ficţiune, un lup tăvălindu-se în zăpadă se uită la mine

Iar eu te port sub unghii ca pe un pămînt în care am căutat rădăcini

 

Fiecare femeie

Duce în spate un singur asfinţit pentru singurul bărbat pe care l-a iubit
Fiecare femeie are un declin, o arsură pe spinare, un loc unde ploile nu mai cad
O singură tăcere şi o singură moarte pentru singurul bărbat pe care l-a iubit
Fiecare femeie are un sfîrşit de glorie, o amputare a viselor, o singură armură
Care doar o singură dată poate fi pătrunsă, o singură dată învinsă
Vine o vreme cînd iubirea nu mai e ţesută din carne vie ci cîrpită cu fire de iută
Ca pentru orice sac ponosit, fiecare femeie măcar o dată în viaţă stă
Pe marginea sufletului uitîndu-se în gol, dîndu-şi rotocoale propriului trup
Aşa cum păsările mult timp îşi hrănesc puii şi într-o zi renunţă
Fiecare femeie doar o singură dată trece razant pe lîngă inima iubitului
Atunci e şansa să fure cufere cu aur, doar într-o singură noapte
Are o mie de mîini şi tot ce va urma după aceea sînt doar repetiţii mai mult
Sau mai puţin reuşite ale acelei nopţi, pentru că, desigur, în acea noapte
Are o mie de ochi cu care vede în măruntaie, în vise şi-n stelele lui ocrotitoare
Doar o singură dată poate coase fin, atît de fin, încît niciodată nu se va cunoaşte
Că sînt de fapt două suflete închegate, o singură dată trece albia rîului
Şi dacă a rămas de partea cealaltă nu mai există cale de întoarcere

 

 

 

Marian HOTCA

poem de duminică

ştiu că lumina de azi e beţivă

mai scurtă

decît sarea topită în apă

şi-o ploaie veştedă

legănîndu-se

între plictis şi uitare

mă contopeşte

într-o iluzie

 

şi ploaia cu întrebări

îmbibate în galben

îmi adînceşte groapa din mine

de parcă aş fi fost ceaiul

din care viaţa a uitat

să mai bea

în dimineţile ei bune

 

acestui trup ca o frunză

lipită de cuvînt

îi voi scrie

uitarea

 

adînc

am deschis fermoarul cerului

şi s-a făcut lumină în viaţă

nu suficientă

să-mi încălzească

adîncul

 

vid

prin crăpăturile vidului

a început

să plouă

cu frunze moarte

 

jos putregaiul

nu mai avea hotar

pentru bocetul

vîntului

 

alt poem de duminică

soarele s-a făcut

gol-goluţ

pe fruntea noastră

plină de cer

 

şi-am auzit lumina

desprinzîndu-se

dintr-o geană neagră

 

poate oglinda noastră

visează ceva frumos

printre fisuri

 

 

foşnete

atîţia îngeri foşnesc

în copacul din faţa casei

de parcă această ceaţă

i-ar fi înrăit

să cadă în păcat

 

 

Theo GUŞAT

după vizionarea filmului voyage of time al lui t. malick

energie. formă. timp.
se întîlnesc.
Bang!
două săptămîni în pat,

în faţa televizorului
şi simt diferit legile fizicii. cea mai evidentă
e gravitaţia schimbată, cînd îmi pun
picioarele jos, la marginea patului, cobor pe planeta pămînt
dintr-un loc în care şi timpul s-a dilatat,
unde am făcut încălzire pentru viaţa viitoare
adică această [viaţă
boală e o navă spaţială.

ce a fost înainte de big-bang? nu are importanţă.
ce a fost înainte să renunţ la încrîncenările mele,
înainte să învăţ să iert?
nu are importanţă
decît că toate lucrurile au picat pe albia lor.
precum toate constantele energetice
au picat pe albia lor la big-bang.
pînă atunci chiar şi eu trăiam într-o gaură neagră
poate nu într-o rană dar sigur într-o absenţă.
iert azi şi tot va trebui să iert şi mîine. e un ciclu şi probabil
greşeala e o resursă la fel ca fructele ude ca o fată
pe care le mănînc tacticos în faţa televizorului.

la ştiri astrofizicienii spun că au mai găsit o planetă
asemănătoare cu Terra
la mii de ani lumină de noi.
osiris trece prin faţa televizorului şi se face întuneric.

se aşază şi se scarpină repede la o ureche.
nu-şi alege întrebări existenţiale
şi nu se ia la trîntă cu universul. nu se ridică în două picioare
să-şi arate ameninţător ghearele spre cer.
egoul lui felin şi-l ţine pentru el. mă priveşte lung dar nu e un savant.
fire de blană îi cad încet ca şoaptele.

dacă ar scrie poezie, nu ar da lecţii, nu s-ar certa cu moartea,
n-ar crede că e primul care iubeşte şi că asta-l face special.
e o pisică neobişnuită, care nu se place prea mult.
buddha spune că urecheatul mi-ar putea fi cineva drag mie,
venit de departe să mă salute.
deja îmi este.

şi mă-ntreb cînd îl văd scărpinîndu-se:
poate în alte lumi, mamiferele lor nu se scarpină
fiindcă sîngele se ştie linge singur pe blană.
într-o altă lume, sînge blănos nu e un epitet.
dar atît motanul meu cît şi sîngele blănos trec peste aceleaşi
încercări, ca eroii mitici. le depăşesc să reprezinte ideea de viaţă
în felul lor. asemeni unei metafore spuse despre acelaşi lucru,
apoi în ansamblu să vezi o faţă de om. o pisică, o faţă de pisică.
pentru fiecare în felul său, de la minunea de a-ţi aminti pînă la uitări glorioase.
noi sîntem habitatul natural al vieţii. luate în parte metaforele sînt indicii, nimic altceva,
dar lasă impresia unei poveşti
puse pe reluare, în caz că ai pierdut emisiunea. apoi eşti liber.

chiar şi pămîntul vomită un ghem de blană din cînd în cînd. de lavă.
de ce şi pămîntul? niciun sistem nu poate rezista complet închis şi izolat.
faptul că linsul şi scărpinatul pot fi două metode cu acelaşi rezultat,
seamănă cu dragostea
şi aud universul cum toarce.
mă duc să-l iau în braţe, iar vrea puţină atenţie ştrengarul. sforarul.
îmi pun picioarele pe marginea patului. cobor pe Terra. nu ar trebui să mă ridic, însă înţepenesc
stînd toată ziua în pat.

oricum, asemeni şeherezadei
întotdeauna universul pune punct poveştii tale înainte să

 

 

Irina Lucia MIHALCA

 

Chemarea

 

Un gând alb, ca un porumbel,

se roteşte

pe cerul inimii lor.

Un gând alb.

Un gând alb se roteşte.

La ţărm de mare se opresc

ţinuturile prin care

au traversat

încântate cuvinte,

ursite cuvinte,

înflorite cuvinte,

plămădite,

în lumina lunii,

la revărsatul zorilor,

din lut şi dintr-un nou pământ,

scăldate în apa de izvor

şi-n roua lacrimilor.

La ţărm de mare.

La ţărm de mare se opresc.

 

În căutarea lor, în noapte,

şoapte imperceptibile plutesc peste ape,

peste ape întinse

plutesc în splendoare,

printre pleoape, cuvinte albite

de dor şi lumină

zboară prin timpuri,

spre noi ţinuturi,

spre ţinuturi de vis,

peste păduri, câmpii,

zăpezi, focuri,

nori şi ape,

departe,

departe,

tot mai departe,

în inima pietrei,

în inima apei,

la marginea lumii,

sub cerul cu stele

se regăsesc în iubire.

În căutarea lor. În noapte.