Blocul
Blocul nu avea ştergător de picioare. Nici becuri. Nici familii zîmbitoare. În schimb, în faţa lui era o poartă măreaţă din fontă urmată de nişte trepte strîmbe. În locul ferestrelor erau găuri cum au oamenii cărora li s-au scos ochii. S-a auzit o armă, un zgomot de împuşcătură, un braţ frînt. O mînă neagră s-a întins peste cartier. A trecut o umbră cu aripi largi. Oamenii ieşeau din case şi se învîrteau în cerc, ameţiţi. Nimeni nu punea o întrebare. Într-o anumită privinţă şi pentru oamenii uşuratici lucrările fără de fiinţă pot fi mai lesne răbdate. Totul părea fantastic, un vis, un coşmar. Atunci apăru ludi magister. El avea să salveze lumea. Instrumentele de constrîngere erau adunate şi distruse. Acum se împlineşte dorinţa. NU mai este nevoie de grai. Nici de scris. Stau împietrit, stîncă uitată la ţărm. Cresc moluşte pe ea. Durerea e bine închisă, ascunsă definitiv. Eu am creat-o? Poate tu, poate el? Acum se-mplineşte restriştea. Peste puterile inimii. Cunoaşteţi, desigur, lacrima clovnului, un Charlot cu ochii umezi în întunericul sălii. Cine-l aude? Filmul e mut.
Nisipurile uitării. A învins labirintul oricare cale dreaptă. Omul acela e orb, dar are inima largă. Stafia soldatului nu ne va păstra niciodată. Un tigru monden va schimba lumea. Timpul netrăit va deveni real. Mitraliere tac. Colonelul tace. Apoi totul reîncepe, colonelul zboară pe cal, copiii dispar în pămînt. Femeile sînt duse la casele de toleranţă. Bătrînii mor de atîta jale. A apărut Melchisedec cu aripi gigantice. El arăta înspre rîul însîngerat, unde plutea un tînăr îmbrăcat în ginere. Pîinea anilor tîrzii. Călătorule, de vei trece pe acolo, nu uita să spui două-trei cuvinte.
Botezat întru cuvînt
Botezat întru cuvînt nu e fiecare,
Dumnezeu, însă, ne-a dat suflet şi suflare,
Eu respir cuvinte vii, tu eşti lemn şi piatră,
În natură ciocîrlii, uneori, mai latră.
Cînd adorm, simt un cuvînt cum mă însoţeşte,
Ceasul bate, ac de crom, rece ca un peşte.
Unele cuvinte sînt doar stafii, sînt bune,
Eşti alături, cînd şi cînd, goală ca o lună.
Geometrii abstracte au uneori căutare,
fără suflet au rămas pietre pe cărare,
eu iubesc misterul, yes, haosul şi jocul,
botezat întru cuvînt mi-am găsit norocul.
Nu sînt vise de om mort, eu trăiesc din vise
mult mai vii , au paşaport înspre Paradise.
Calea Lactee
Laptele galactic pare-n sens socratic
Un fel de cucută pentru o lume mută
Cale pentru Robi
Lapte pentru orbi
Stele mii, micele,
Lacrimile mele
Sateliţii galileeni
Galileu, o, Galileu,
Nu ţi-a fost uşor, nici greu,
Să găseşti departe-n cer
Lunile lui Jupiter
Una-i Io, vită-n spume,
Fugărită-n altă lume,
Alta-i Europa noastră,
Nici deşteaptă, nici prea proastă,
Iar Callisto cea frumoasă,
Ca ursoaică e cam grasă,
Numai Ganimed vicleanul,
Rotunjel e băietanul,
Îl serveşte sus, în cer,
Cu vin bun pe Jupiter,
Galileu ar bea un strop,
Dar nu-l vede-n telescop.
BMM
Cartea magilor
Cartea magilor nu există,
Eu o voi scrie cu pană de cocor,
Nimic nu este prea tîrziu, nici moartea,
Jumătate de om – singur, jumătate cocoş de jertfă,
Capete rostogolite, alţi oameni, suflete policrome,
Ne predăm cu mîinile lipite de corp, milităreşte,
Numai mînjii mai ştiu ce este poezia,
Nu mai ating nimic, zadarnic, amprentele s-au şters,
Pe Ahasverus jur şi pe Esthera, frumoasă e povestea lor,
Alte minuni mai ştiu de la khazarii care credeau că peştii
Sînt ceasornicele mării, Krakovia fu ridicată de khazari,
Cu Allen Ginsberg poezia a murit, era şi el khazar american,
Dar mintea lui răsuflă şi acum, timp fără patrie, rîu fără ape,
Astfel şedeau poeţii, lebedele albe, pe lacul negru precum smoala.
Eu, de pildă , construiam un oraş albăstrui, văile marilor fluvii
Se-nchid precum pleoapele pisicilor de Angora, la început
Pămîntul era mai mare decît cerul, umbrele nu pot şterge urma ta,
Nimeni nu ne-a ursit să devenim praf cosmic, nici gheaţă veşnică,
Goliciunea trupurilor creează o lume aparte, curînd vom părăsi zona de umbră,
Străveziul rubin se încheagă, se zbate, fericire care nu există,
Amăgire, cîntec sau moarte? Seara curtea s-a golit de regi şi prinţi,
Au rămas bieţii cîini în căutare de stăpîn, zadarnic strigă undeva
O vecină în căutarea punctului central.
Îngerul Else înmormîntat pe Muntele Măslinilor, piatra s-a pierdut,
Visul ei era o salcie sălbatică, aşa a fost, o piatră plutitoare,
Noaptea devenea o porumbiţă neagră, cuvintele – flori se adăugau
Sîngelui ei nemuritor. Cine nu ştie că iubirea pune-n mişcare lumea
Ca pe un ceas de aur? Trec printre pietre luminoase, blînde,
Ele îmi spun, nu plînge, plînsul tău nu-i trebuie nimănui.