Viorel Tănase

Nu numai veşnicia s-a născut la sat, ci şi fiorul liric. Ne-o dovedeşte cu asupra de măsură Viorel Tănase, care seamănă pe ogoarele patriei versuri păşuniste, cu o savoare aparte. Uneori îi reuşesc imagini memorabile (poate şi datorită faptului că eu mă bucur de o memorie bună), alteori lamentabile, dar totul este subiectiv, nu-i aşa? Viaţa merge înainte, indiferent de ce ar spune unul sau altul. Poezia la fel.

Mariana Apostol

Da, lucrurile merg spre bine în România, dovadă producţia de versuri, fie vară, fie iarnă, fie concediu, fie activitate intensă, condică de semnat, şefi de suportat. E drept că tirania şefilor răzbate printre rînduri, cel puţin în cazul doamnei Mariana Apostol. Dar să nu vulgarizăm emoţia artistică, zic… Există o combustie creatoare bine dirijată de dalb-autoarea noastră, care imprimă un suflu de-a dreptul dramatic versurilor ei, făcîndu-le să semene cu teatrul lui Hasdeu, construit pe contrastele dureroase dintre vremurile vechi, care au umplut istoria cu eroi, şi cele prezente,  total nevrednice. Mare dreptate aveţi, stimată doamnă, mare dreptate!

Marin Ivan

Real şi simbolic nu sînt neapărat două categorii opuse pentru că realitatea noastră este plină de simboluri care trebuie citite cu atenţie pentru a percepe sensul unei lumi mai adînci, nu-i aşa? Pe această idee mizează domnul Marin Ivan atunci cînd sufocă spaţiul poetic cu simboluri lesne de decriptat/psihanalizat. Sîntem astfel invitaţi în spaţiul tenebros al unui subconştient supraaglomerat cu obiecte contondente, păpuşi de ceară, funii alunecoase, bravi soldaţi… Impulsurile sînt deseori contradictorii şi restrictive pentru că îl prind de autor în hăţurile lor tiranice şi-l duc unde nici cu gîndul nu gîndeşti. Dar cu ce altceva ai mai putea să gîndeşti? Ei… asta-i altă poveste.

Didina Popovici

Mă provocaţi la o discuţie serioasă despre bun gust şi vulgaritate, ambele fiind nişte noţiuni deosebit de controversate, în zilele noastre şi în alte vremuri, nu îndeajuns de apuse. Ține de ABC-ul unei culturi generale cazul lui Brâncuşi, care a provocat un adevărat scandal la Salon d’Antin şi mai apoi, la Salonul organizat de „Société des Artistes Indépendants” la Grand Palais din Paris, cu a sa Prinţesă X, în 1916, respectiv 1920. Diferenţa este că în acele timpuri era vorba despre pudibonderia şi ipocrizia unei societăţi obtuze la valoare, acum e vorba despre polul opus, cînd, în numele libertăţii de expresie, orice dejecţii au ajuns să fie livrate drept literatură. Cuvîntul de ordine ar trebui să fie discernămîntul, dar acesta se clădeşte greu, prin studiu, meditaţie şi seriozitate. Ce spuneţi de asta? Sună de-a dreptul imposibil, ştiu.