MIHAI SULTANA VICOL
Poem
Aş fi vrut să vorbesc
Numai de bine,
Dar cum să vorbesc
Şi mai ales pentru cine,
Când cei ce vorbesc azi dispar
În ceaţă, ca bietul măgar?
O,aş putea vorbi despre Dumnezeu,
El poate m-ascultă,
Chiar dacă-s ateu
Vorbire prea multă
E astăzi în jur,
E-atâta minciună
Că-mi vine să-njur
O lume nebună.
Cândva fântâni ştiam face
Şi chiar le făceam,
În vremuri sărace
De toate aveam
Dar azi e o lume
Ciudată de tot,
Se ţine de glume
Şi-o doare în cot
De ce ştiu a face,
De ce pot să fac,
Nu-mi zice vino–ncoace,
Că nu mai am frac
Aşa că, dragi cititori, mă iertaţi,
Dar tot o să-njur… mă scuzaţi!
DANIEL MUREŞAN
Suntem izbiţi continuu
Atrag atenţia prin acest poem
tuturor cititorilor avizaţi
din sistem:
Dragii mei, aflaţi
că între lume şi noi
e o luptă continuă şi smintită
din care nu mai putem
da înapoi
odată intraţi,şi mă tem
c-o viaţă nefericită
vom duce-ncercând
să o cunoaştem filosofeşte.
Să vă iasă din gând
orice incursiune
în măreţia şi micimea ei,
emoţiile nu sunt bune
decât la poeţii acei
ce la curtea zeilor,
destul de des,
au umblete şi acces!
VASILE LARCO
Steaua mea
Pe cerul Iaşului stingher,
În noaptea-ntunecată,
O nouă stea luci pe cer,
Frumoasă şi ciudată
Avea un fel pâlpâitor
De-a lumina în ceruri,
Venind încet-încetişor
Dincolo de-orizonturi
Un bob zăbavă doar am stat
Şi-apoi, cu telescopul,
Secretele i le-am aflat,
Originea şi scopul.
Şi basmul mi s-a năruit,
Nu-s visuri de el demne,
Era de fapt un satelit,
De spionaj, pesemne!
GHEORGHE SIMON
Moldova
Din adânc de istorie pâlpâie încă
lumini în Moldova, roşie stâncă,
acolo mi-e inima,toată simţirea
şi slova în care se-ascunde iubirea
Mi-e frântă în două şi doar rugăciuni
nu cred s-o-ntregească, deşi Verbul are
putere, când trebuie, face minuni
şi fulgere face, de multe e-n stare,
rostit însă numai de oamenii buni.
Aceştia din juru-mi sunt prea cumpătaţi,
de fapt, n-au curajul, sunt prea timoraţi
verb să rostească dincolo, spre fraţi
şi cer să nu fie cu nimic deranjaţi
Nimic nu se face de nu-i din adâncuri
de suflet, nu e cu putinţă,
azi pacea-o vor unii păzită cu tancuri,
uitând că-n Verb e de fapt biruinţă
şi-avem nemurirea prin el în credinţă.
Aş trece eu Prutul, focul să-l duc,
focul,lumina ce-n inim-o port,
dar nu ştiu când ziua aceea apuc,
că asta mi-e vina: Nu am paşaport!
CONSTANTIN BOBOC
Panglici, actori, pigmei
Poezia de azi e superbă,
E plină de tâlc şi idei,
Ard toate cuvintele-n jerbă,
Oricum le citeşti şi le iei!
E avangardă curată,
Dar şi romantismul păstrează,
Un vers nici nu-l poţi dintr-odată
Citi,fiindcă te lăcrimează!
Nimic nu e scris la-ntâmplare,
Cuvintele-s mult cugetate
Şi versul adună şi are
Metafore nenumărate!
Îmi sună un ceas deşteptare—
Ce vis am avut, cu de toate…
Dar gata, trezeşte-te frate!
ALEXANDRU SPĂTARU
Colindă şi pâine
Ce-nseamnă oare
când visezi că scrii poezie?
Voi, dragi cititori
şi dragi cititoare,
ştiţi ce poate să fie?
Eu, personal, văd câteva linii de contur
ale semnificaţiei, da-i sensul obscur
În cercuri concentrice,albăstrii
totul se-nvârte, dar deduc
că totul depinde de ce versuri scrii:
dacă sunt clasice, ele induc
o stare de belşug,
dacă-s în vers alb, înseamnă zăpadă
şi deszăpezire cu plug.
Dar indiferent ce cititorii o să creadă,
nu mă las luat de val,
nu stau pe gânduri, ci scriu şi-un jurnal!
FLORENTIN DUMITRACHE
Am înflorit caişii…
Am curăţat livada din toamnă de rugină,
Caişii, merii, prunii, pe toţi i-am curăţat,
Muncit-am pentru asta aproape zi-lumină,
Până ce ochiul Lunii pe toate s-a lăsat.
Iluminări tăcute aveam de satisfacţii,
Cămaşa mi-era udă în spate de efort,
Cum n-am avut-o poate decât în situaţii
Când mai scriam poeme, aşa… ca şi un sport.
Acum e primăvară, livada mi-e-nflorită
Şi fluturi şi albine colindă-mi-o firesc,
Privesc cu încântare că pofta mi-e-mplinită
Şi vise în lumina livezii mele cresc.
Am curăţat livada să facă mere, prune,
Că-mi trebuie de ţuică… să întru-n Uniune!