Scânteia de genialitate ca dimensiune firească a fiinţei umane, precum şi alegerea de a păşi din obişnuit în sfera cunoaşterii le surprinde lapidar şi persuasiv Nichifor Crainic atunci când afirmă că „Geniul este un dar natural”; aşadar, în ultimă instanţă, am putea îndrăzni să afirmăm că suntem atât de departe sau atât de aproape de genialitate pe cât îndrăznim să convertim în realitate năzuinţa de a explora propriul univers interior, răspunzând astfel nevoii noastre de cunoaştere. Omul de geniu este, prin urmare, persoana capabilă să ignore constrângerile societăţii, transfigurate adesea în opere de artă, cea mai nobilă formă de complicitate între creator şi cel căruia i se adresează.

Pentru omul de geniu, în vremuri confuze, eclectice, evadarea din contingent este o metodă de supravieţuire, dar ineditul nu este reprezentat de atitudinea în sine, cât de  universul fascinant pentru „spectatorul” de rând (fiindcă existenţa unei fiinţe de esenţă superioară este pentru omul care a ales să existe în obişnuit un asemenea spectacol) al existenţei şi al operei lui, interpretate drept inaccesibile lectorului ingenuu. Acesta însă, la rândul său, indiferent de vremuri, prin cultură, poate anula nedumeriri, poate înţelege şi nutri idealuri,  poate rezista intemperiilor istorice, după cum dezvăluia şi Gabriel Liiceanu, într-un context special, amintind de Noica: „Orice infern devenea suportabil dacă paradisul culturii era cu putinţă. (…) Dar cultura (…) era naştere a eului, a individualităţii, a gândirii autonome, care se smulgea din lumea imbecilizării forţate şi planificate.”

Revenind la personalitatea covârşitoare a geniului, niciun discurs nu este împlinit fără a aminti de cea mai importantă dimensiune a simţirii şi a spiritualităţii noastre, punct de referinţă pentru zeci de generaţii, Mihai Eminescu. Sensibil la evoluţia din perspectivă istorică a destinului poporului său, ale cărui valori definitorii  consideră că sunt „muncă, echitate, adevăr“ („Ceea ce simţim cu toţii sunt relele reale care bântuie ţara / … / şi pentru a căror îndurare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate, adevăr“ – Scrieri esenţiale. Publicistică, vol. 4, Ed. Fortuna 2003), om de geniu, (în)semn al perenităţii noastre culturale în lume, după cum remarca şi Pompiliu Constantinescu, „Eminescu este astăzi o instituţie naţională, viaţa şi opera lui alcătuiesc un monument neclintit al culturii române“. Prin prisma personalităţii sale covârşitoare, a inteligenţei ieşite din comun şi a memoriei  impresionante, a culturii şi a forţei talentului său, Titu Maiorescu l-a numit, în studiul Eminescu şi poeziile lui, „poet în toată puterea cuvântului”, un „om al timpului modern”; „Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică şi modernă”.

Măsură a gândirii omului de geniu, a capacităţii sale de cugetare şi de sintetizare sunt şi operele literare Scrisoarea  I şi Luceafărul, prima dintre ele ilustrând ipostaza omului de geniu sarcastic şi vehement în ilustrarea contrastului ideal-real, pe când cea de-a doua vizează ipostaza omului de geniu sfâşiat de contradicţii adânci. Se poate observa că temele artistice abordate în cele două opere capătă valoare de supratemă în raport cu  întreaga creaţie eminesciană, datorită caracterului lor cumulativ, prin valorificarea acestora atingându-se apogeul liricii poetului, semnificaţiile fiind profunde şi definitorii în ilustrarea condiţiei geniului în lume. Aşadar, cele două creaţii „absorb” concepte ce dobândesc valoare de suprateme precum:  geniul, bariera impenetrabilă a timpului sau invocarea Demiurgului ce are capacitatea de a se metamorfoza în manieră tipică eminesciană. Ambele poeme dezvoltă ideea cunoaşterii  drept inaccesibilă omului comun, dar proprie geniului, omul superior capabil să îi depăşească propriile limite în căutarea perfecţiunii, recognoscibile cu uşurinţă fiind trimiterile la  filosofia lui Schopenhauer, cu care Eminescu a luat contact de timpuriu, privitor la condiţia omului de geniu şi la tragismul condiţiei sale, poetul afirmând: „Geniul este mintea aplicată exclusiv la obiect, subiectul cunoscător pur care iese din contingent şi se aşază în faţa metafizicului. El trăieşte în spaţiul astral, ignorând interesele voinţei sale individuale”. Astfel, Hyperion reprezintă ipostaza geniului solitar, de o seninătate rece, abstractă: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Totodată este marcată dorinţa de transcendere spre o altă formă a existenţei, un alt nivel al înţelegerii realităţii. Geniul, reprezentat de ipostaza lui Hyperion, se confruntă cu un hybris, dorind integrarea în teluric: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă/ (… )/  Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”. Această dorinţă nepotolită de iubire a Luceafărului este dublată de un spirit infinit de sacrificiu, de imposibilitatea înţelegerii mediocrităţii, care au drept consecinţă experimentarea eşecului. Demersul său de a cădea în banalul şi ostilul umanităţii creează un echilibru asupra propriei conştiinţe, Hyperion atingând astfel starea ataraxiei stoice.

Dacă în opera Luceafărul omul de geniu este o entitate superioară care tinde către condiţia umilă de muritor, confruntându-se cu un hybris, în Scrisoarea I geniul este construit în raport cu timpul, societatea şi cu posteritatea din perspectiva savantului preocupat de cunoaştere, descoperire a tainelor lumii şi a problemelor Universului. Pe de altă parte, în timp ce finalul primului dintre poemele menţionate îl surprinde pe geniu retras din „cercul strâmt” al omului, ca simbol al nemuririi, finalul celui de al doilea accentuează ideea fragilităţii, vulnerabilităţii fiinţei umane: „Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!”.

Premiul revistei „Poeziei” la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică

a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, ediţia a XXXV-a